Garda Nemuritorilor

Melophores (din greaca veche/hoi melophoroi, adica “culegatorii de mere”), numiti si Nemuritorii, sunt un grup de 10.000 de lancieri care constituie garda personala a Marelui Rege al Persiei.
Conform lui Xenofon, acest corp militar a fost creat de Cyrus cel Batran, care considera garzile sale ca fiind insuficiente pentru a-i garanta securitate : El s-a intrebat care erau printre ceilati oameni cei carora putea sa le incredinteze cel mai sigur garda palatului sau. Ori stia ca persii ramasi in tara abia aveau cu ce trai din cauza saraciei lor si ca duceau o existenta foate penibila, atat din cauza asprimii solului cat si pentru ca il lucrau cu mainile, a crezut ca ei erau mai dispusi sa satisfaca regimul de la curtea sa.

A luat deci dintre ei zece mii de sateliti care, cartuiti in jurul palatului, il pazeau zi si noapte, cand el era present, si care il insoteau in iesirile sale, aranjati de fiecare parte a sa”.
Nemuritorii erau de asemanea insarcinati cu protectia corpului regal atunci cand Marele Rege se deplasa. Ei luptau in jurul lui: astfel, cu Parintii, ei au protejat retragerea lui Darius al III lea in batalia de la Gaugamela (33 inainte de Chistos).

Numele lor vine de la mar sau de la un ornament al lancii lor. O mie de Nemuritori purtau un mar de aur, in timp ce ceilalti 9.000 purtau mere de argint. Conform lui Heraclid, acestia o mie erau alesi dintr-o “nastere nobila” (aristinden) si persana.
Xenofon explica celalalt nume al lor de “Nemuritori” prin faptul ca “daca vreunul dintre ei lipsea din cauza de moarte sau de boala se alegea altul in locul sau, si pentru ca nu erau niciodata nici plus nici minus de zece mii”. Dar aceasta notiune de nemurire este bine cunoscute in Mediterana antica…

Numuritorii i-au impresionat pe scriitorii greci prin luxul lor. Heradot scria ca ei “depaseau toate celelalte trupe prin magnificitatea lor” si ca ei “straluceau prin multitudinea de ornamente din aur cu care erau decorati”. Prezentau o opulenta remarcata de toata lumea.
Elian precizeaza ca ei purtau rochii ”de culoare purpurie si galbuie”. Sensibil la aspectul lor impresionant, insusi Alexandru cel Mare a pastrat aceasta structura militara si i-a folosit pe Nemuritori in serviciul sau dupa ce a pus capat domniei Achemenidilor.

Batalia de la Cheronea 338 i.Hr

Declansata in conditiile politicii expansioniste a regelui Macedoniei, Filip al II-lea (358-336), batalia a pus fata in fata armata ligii organizate de cetatile grecesti in jurul Atenei si puternica oaste macedoneana a regelui Filip al II-lea. Cele doua armate aveau efective aproape egale (in jurul a 30 000 de pedestrasi si calareti). Locul bataliei se afla in provincia Beotia, in campia Cheroneea, in fata pasului Parapotamoi. In armata lui Filip lupta si fiul acestuia, Alexandru (Macedon) care, la varsta de 18 ani, era comandantul cavaleriei. In fruntea armatei ateniene se aflau comandantii Chares, Lysicles si Stratocles. La batalie a participat ca simplu soldat atenian si oratorul Demostene, organizatorul rezistentei ateniene antimacedonene. Victoria a fost decisa de spulberarea Batalionului sacru al cetatii Teba de catre cavaleria lui Alexandru Macedon. Toti soldatii tebani si peste 1 000 de atenieni au murit, iar cei 2 000 de prizonieri au fost eliberati mai tarziu de Filip al II-lea, intr-un gest de bunavointa fata de Atena. Infrangerea de la Cheroneea a marcat sfarsitul independentei Atenei si consacrarea hegemoniei Macedoniei asupra Greciei.

Asediul Tyr-ului si a Gazei 332 i.Hr

Asa cum am zis, Alexandru pleaca spre Tyr, un oras aflat pe tarmul mediteranei, dar despartit de continent printr-un canal larg de aprox 2 km. Tyr-ienii aflasera ca macedonenii se indrepta spre ei si isi facusera provizii de mancare si armament. Cetatea era aparata atat de ziduri cat si de flota, deci era un obiectiv foarte greu de cucerit, dar ce putea sta in calea ambitiosului rege? Nimeni si nimic. Nici macar natura. Neavand flota, singura solutie era sa atace cetatea de pe uscat, dar pentru asta avea nevoie sa lege insula de tarm printr-un istm. Treaba incepu bine, insa, pe masura ce lucrarile avansau, tyr-ienii atacau de pe mare si dadeau foarte mult de furca muncitorilor. In timp ce istmul avansa, Alexandru isi dadu seama ca avea neaparat nevoie de flota, asa ca merse la Sidon de unde lua flota feniciana si pe cea cipriota (care intre timp trecusera de partea lui) si pleca pe mare spre Tyr. Dupa mai multe lupte, reusi sa distruga flota tyr-iana si sa ajunga la zidurile catatii, care cazusera si ele in cele din urma. Intrati in cetate, macedonenii facura un adevarat macel. Acesta se datora lungimii asediului ( 7 luni de zile. E unul din cele mai lungi asedii din intreaga istorie) si a modului de tratare a ostaticilor de catre tyr-ieni. Acestia, i-au urcat pe zidurile cetatii, apoi i-au injunghiat si i-au aruncat in mare.
In total au murit cam 8000 de tyr-ieni iar 30.000 au fost luati prizonieri si vanduti ca sclavi. Dintre macedoneni au murit cca 400 de oameni.

In timp ce era ocupat cu asediul Tyr-ului, Alexandru primi solie de la Darius, in care acesta, ii oferea o rascumparare pentru mama si sotia sa, ii oferea fata de sotie si tot teritoriul pana la Eufrat, in scopul incetarii razboiului si incheierii unei aliante. Alexandru, refuza insa, motivand ca i-ar putea lua fata de sotie si fara voia lui, iar teritoriul pana la Eufrat oricum il stapaneste.

Mergand mai departe spre Egipt, toate cetatile i se predasera, cu exceptia Gazei. Aceasta rezistase 2 luni, si a fost cucerita cam in acelasi fel ca si Tyr-ul doar ca in loc de istm, au fost construite rampe pe care au fost aduse masinile de razboi care de aici puteau sa bata pana in cetate. Locuitorii au avut si ei aceeasi soarta ca tyr-ienii, adica au fost omorati sau vanduti ca sclavi.
De acum, drumul spre Egipt era deschis.

Razboinici egpteni

In cea mai mare parte a istoriei lor, soldatii egipteni nu erau echipati cu armura grea ca soldatii greci si romani; pentru protectie aveaudoar un scut acoperit de piele de vita. Acest lucru era necesar in conditiile aspre de desert.

Principalele arme folosite de egipteni erau sulitele, topoarele si arcurile. faimoasele care de razboi, importate de la hicsosi au fost folosite de-abia in Noul Regat.

Calareti asirieni

Formele de arta asiriana, inca din secolul al IX lea i.d.Hr. si dupa, ne dau cele mai complete exemple ale practicilor timpului, fiind o sursa importanta de informatii. Arta asiriana ne infatiseaza cai de calitate, puternici, bine intretinuti, cu coame si cozi tunse intr-un mod extravagant, cum de altfel erau tunsi razboinicii insusi.
La inceput, asirienii erau adepti ai caretelor, regii si generalii lor folosindu-se la vanatoare de vehiculele cu roti. Mai tarziu, imperiul asirian, extinzandu-se spre N, in tinuturile muntoase unde caretele erau impracticabile, a folosit cu mult mai des razboinicii calare iar in timpul lui Tiglath- Pileser al III lea ( 747 - 727 i.d.Hr.) sute de basoreliefuri infatisau calareti desavarsiti calare pe armasari focosi.
Basoreliefurile din 865-860 î.d.Hr arată că în cavaleria asiriană călăreţii nu foloseau pinteni, şa sau scăriţă. A lupta călare era mult mai greu decât simpla călărie. Cavalerii acţionau în perechi: frâiele arcaşului călare erau controlate de mâna vecinului său. Încă de pe atunci, cavaleria utiliza sabie, scut şi arc.

Carele de razboi hittite

Conflictul dintre hititi si egipteni a durat secole intregi, ajungand sa se stinga in 1286 i.d.Hr., cand hititii l-au infrant pe regele Egiptului, Ramses I, la Kadesh, in Siria, cu o armata izbitoare compusa din 3500 de care de razboi si 17 000 de soldati pedestri.
A fost cea mai mare lupta cu carete a antichitatii, cam de amploarea si intinderea unei lupte cu tancuri din Al Doilea Razboi Mondial.
Carele hititilor erau ocupate de cate o echipa formata din trei barbati: unul care manevra calul, unul care purta scutul iar cel de-al treilea era ori un arcas ori un sulitas. Caii erau struniti cu ajutorul unei zabale care actiona la nivelul maxilarului inferior; zabalele de metal, urmate de cele confectionate din lemn de esenta tare, os sau corn si-au facut aparitia pe la 1300- 1200 i.d.Hr.
Hamurile folosite la carete au fost adaptate dupa jugurile care se intrebuintau cu succes pe boi si erau puse pe doi cai legati la un stalp central (oiste) cu ajutorul unor inele.
Hititii au fost totodata si primii care au scos un manual de instruire al cailor, scris de Kikkuli Mittanianul cam pe la 1360 i.d.Hr., care promova hranirea acestora cu graunte, lucerna si paie tocate intr-un mod remarcabil de modern. Chiar mai interesanta era corelarea dintre modaliatea de hranire si exercitiile sistematice menite sa maximizeze conditia fizica si vigoarea calului.
Dupa 1190 i.d.Hr imperiul hitit s-a destramat insa, pana atunci, caretele fusesera deja raspandite peste tot in lumea civilizata , ramanand astfel timp de cateva secole.

Falanga greaca si macedoneana

Aportul lui Filip al II - lea. Pana la mijlocul sec. IV inainte de Christos, Macedonia nu a avut o prea mare influenta in exterior, in nici un domeniu. Tara era formata din munti impaduriti si din campii ideale pentru cresterea cailor care compuneau principala forta a armatei.

Cand Filip al II-lea a ajuns la putere in 359 inainte de Christos, el a inceput sa amplifice reorganizarea armatei, deja initiata de predecesorii sai. El a dezvoltat antrenamentul si a format o trupa de elita profesionista numita “camarazii de picior” (pezhetairoi) in scopul de a valoriza acest tip de lupte din picioare. Noul regat monarh era insa amenintat din interior si din exterior. Regele se baza pe armata in scopul de a stabiliza tara din punct de vedere politic si de a se impune militar in exterior. Printre asta, Filip al II-lea a luat diverse masuri dupa cum le descrie Diodor din Sicilia: “Regele a dat trupelor sale o mai buna organizare, a perfectionat armamentele si a ocupat soldatii cu exercitii continue pentru a-i obisnui cu razboiul. El si-a propus sa dea mai multa importanta gradelor si a fost inventatorul falangei macedoniene.”

Compozitia si formatia. La inceputul domniei lui Filip al II-lea, Macedonia nu era o tara bogata si deci nu putea sa-si echipeze soldatii profesionist cu un armament greu ca cel al hoplitilor. Pentru a-si forma falanga, el a compus sulitasi usori protejati si a caror arma era lancea lunga de infanterie tipic macedoniana de sase-sapte metri comportand la extremitati puncte din bronz, cea din urma, de forma diferita, era facuta in asa fel incat putea fi fixata de sol si de a suporta o incarcatura de cavalerie. Lancea era tinuta cu doua maini si nu permitea utilizarea asa-zisului aspis Koile, scutul. Casca era realizata din fier si modelul cel mai comun era forma conica a carei extremitate se rotunjea in fata. Protectiile obrajilor puteau fi articulate gratie unor aparatori. Platosa ofiterilor era facuta de asemenea din fier.

In formatie de lupta, lancea era tinuta la aproximativ 4,50 metri de extremitatea sa si la orizontala, fiecare luptator la circa un metru unul de altul. Cele patru randuri urmatoare, aflate fiecare la o distanta de un metru, tinand lancea de aceeasi maniera. Erau deci cinci randuri de sulitasi care se aflau in afara falangei si care faceau ca apropierea inamicului sa fie extrem de dificila. Polib, un excelent cunoscator al falangei macedoniene ne explica utilitatea lancei: “Oamenii aliniati dincolo din cincelea rand nu-si puteau folosi lancile pentru a produce lovituri dusmanului. Iata de ce, in loc de a le tine pe orizontala, ei le tineau in aer, dar le inclina pe umerii soldatilor care erau in fata lor, in scopul de a proteja intreaga trupa contra sagetilor care soseau de deasupra ei, caci toate aceste lanci inaltate unele langa altele opreau proiectilele.”

Pentru lupta corp la corp, armamentul era completat printr-o sabie cu lama de fier. Dar Filip al II - lea a folosit si altfel lancile in sanul falangei, aceasta avand 16 randuri in adancime, inspirandu-se dupa modelul celei tebane.

Numai ca lancile acestea foarte lungi inaltate spre cer puneau problema tipului de teren pe care trebuia sa lupte falanga macedoniana: ca si cea hoplita, un teren plat si fara obstacole, dar mai mult decat atat, fara arbori pentru a nu putea impiedica lancile lungi sa actioneze eficace. In plus, acestea jenau intr-adevar miscarile curbe ale falangei care avea de executat manevre rapide pe care le impuneau uneori circumstantele luptei si o faceau sa aiba flancurile foarte vulnerabile.

Antrenamentul. Din punct de vedere militar, armata lui Filip al II - lea a deschis noi perspective care trebuiau exploatate si chiar dezvoltate. Antrenamentul mergea mult mai departe decat cel practicat in orasele-cetate ale Greciei, chiar si in comparatie cu cel practicat in Sparta. Oamenii erau astfel ocupati cu exercitii neintrerupte care le permiteau de a se deprinde cu tehnicile de manuire si cu automatismele necesare in diverse faze ale unui atac, dar nu era singurul obectiv: stapanirea miscarilor de teren compensa vulnerabilitatea soldatilor neprotejati si aceste manevre aveau totodata si un impact pozitiv asupra disciplinei care devenea stricta. Trupele erau astfel controlate mai bine!

Pe de alta parte, Filip al II-lea nu se limita la exercitiile de deplasare a bazei intregii falangi deoarece el isi imagina diferite manevre originale care implicau surpriza si stimularea in scopul de a obtine in timpul bataliilor un avantaj decisiv. Dar in timpul acestor manevre trebuiau mentinute ordinea si unitatea cele mai stricte in sanul trupelor. Un exemplu ne-a fost dat de la batalia de la Cheroneea cand, simuland o retragere, falanga macedoneana a dat inapoi in ordine, lasand suficient spatiu intre ea si falanga hoplita ateniana pentru ca aceasta, incercanad sa mentina contactul cu dusmanul, sa se disloce si sa dea oportunitatea cavaleriei macedoniene de a patrunde intre liniile sale.

Falanga in armata lui Alexandru cel Mare. Contrar grecilor, falanga macedoniana nu era corpul de trupe pe care se baza restul bataliei si aceasta reprezenta un avans tactic folosit de Filip al II-lea. Ea ramanea uneori in centrul armatei, in jurul careia evoluau infanteria usoara si cavaleria.

Cavaleria era in Macedonia forta principala inaintea aparitiei falangei si ea juca un rol important alaturi de aceasta, permitand ruptura frontului advers sau sa aduca rapid vigoare acolo unde era nevoie absoluta. Absenta lancii lungi (care nu fusese inca inventata) ii limita armamentul. Cavaleria aducea si ea o lance, de un model mai scurt (patru - cinci metri), cat si o sabie curba (machaira), o platosa si o casca. Aceasta forta foarte mobila era extrem de apreciata in luptele de hartuire.

O alta caracteristica a fortelor macedoniene era perpetua reorganizare, fie ca era vorba de volumul soldatilor in sanul unitatilor sau de competenta lor. Alexandru cel Mare, in drumul sau spre India, a integrat in armata sa pe cele ale tarilor invinse dar s-a inspirat si de la ele pentru a modifica echipamentul propriilor sale forte. Filip al II - lea inovase deja falanga, influentat de tebanii pe care ii studiase in timpul tineretei sale in orasul lor ca ostatic. Iar Alexandru nu a facut decat sa urmeze opera tatalui sau si s-a adaptat cu succes.

Defectele falangei. Falanga, oricare ar fi forma sa, este o formatie care lupta in bloc si care trebuie sa ramana compacta in scopul de a da intregul sau potential. Polib, povestind batalia de la Cinoscephales care a avut loc in 197 inainte de Christos, a explicat slabiciunea sa majora: “La razboi, momentul si locul in care actiunea incepea nu puteau fi determinate dinainte, in timp ce, pentru a-i permite de a da intreaga sa masura, ii trebuie falangei momentul si terenul sau... unit si gol, un teren care nu este taiat de niciun obstacol cum ar fi o adancitura, valuri de pamant, pomi, inaltimi sau cursuri de apa caci nu conteaza care dintre acestea vor fi pentru a paraliza sau disloca o trupa astfel formata.”

Un alt mare defect grav, este ca falanga hoplitica nu era formata decat pentru a se lupta catre inainte si era foarte vulnerabila deindata ce o trupa o ataca din spate, sau chiar din flancurile sale: “Cum falanga este organizata intr-un asemenea fel incat este imposibil oamenilor de a se deda la lupte individuale, romanii si-au condus atacul, masacrand soldatii care se gaseau in fata lor si care nu se puteau apara...”

Filip al II - lea a remediat imediat insa acest defect gratie echipamentului usor al soldatilor si antrenamentelor intense, permitand fiecaruia de a face front comun imediat.

Forta principala si eficace in timpul intregii epoci de aur a Greciei antice si instrument al independentei sale in fata persilor pentru tipul de lupta care era angajat, cel putin pana in prima parte a razboiului Peloponezian (bataliile erau planificate, in afara sezonului de recolte de pilda), falanga hoplitica a trebuit sa se incline in 338 inainte de Christos in fata formei macedoneana mai bine echipata si antrenata, condusa de strategi care foloseau cel mai bine fiecare soldat al trupei, cu toate ca organizarea sa ramane la fel de rigida, complicata in manevre pe teren si care nu se putea scinda in elemente capabile de a lupta pe mai multe fronturi. Episodul tragic de la Cinoscephales, urmat imediat de cele de la Magnesia si de la Pydna in 168 inainte de Christos arata ca falanga era la crepusculul sau si trebuia sa cedeze pasul unei formatii care poseda calitatile care ii lipseau: trupele organizate in cohorte. Aceasta inventie samnita va fi dezvoltata in legiunea romana cu mult succes.

Abia in sec. XIV a reaparut o falanga pe campurile de batalie cu reputatii sulitasi elvetieni, articulata pe doua tipuri de lupte: in primele randuri luand loc lancierii insarcinati de a stopa dusmanul (pedestru sau calare), cei din spate, inarmati cu sabii sau securi, avansand dupa soc intre lancieri pentru a infrange adversarul aflat intr-o stare foarte confuza, aproape de degringolada.

Hoplitul

Tanarul spartan, acum in varsta de 20 de ani, intra in randurile armatei statului. Devenea, adica, hoplit. Acest luptator al carui nume deriva de la cel al propriului scut (hoplon, in greaca veche) era el insusi o imagine inspaimantatoare pentru orice adversar.

Hoplitii spartani erau superiori tuturor hoplitilor din restul cetatilor-stat grecesti, la fel ca echipamentul si armele lor. Favorite erau scutul si sulita, urmate de spada curbata descendent, kopis. Trupul era protejat de o cuirasa (cele mai scumpe erau din bronz, dar se foloseau in special cele confectionate din placi groase de piele, captusite cu tesatura de bumbac). Pe cap, hoplitii purtau faimosul coif corintic, facut din bronz si decorat adesea cu o creasta din par de cal. Scutul era si el din bronz si cantarea aproape 8 kilograme. Grecii obisnuiau sa-l placheze cu capul Gorgonei, in timp ce hoplitii spartani aveau sculptat pe el simbolul Spartei. Daca erau raniti, spartanii faceau ca inamicii sa nu afle asta purtand mantii rosii, de culoarea sangelui. Lancea lor nu era o arma destinata aruncarii, cum va deveni la infanteria romana, si nici una de tinut adversarul la distanta. Lancea spartana era un instrument relativ scurt, de 2,7 m lungime, folosit in principal la impuns, spintecat si zdrobit.

Spartanii dispretuiau arcul si sagetile, considerandu-le armele lasilor. Cu diferite ocazii, obisnuiau sa rada de atenieni, care le foloseau cu succes. Cea mai mare problema a hoplitilor tinea de organizare: fiecare soldat era atat de bun, incat trupa nu avea nevoie de ofiteri, fapt ce facea dificila cooperarea dintre sefi si subordonati.

De-a lungul istoriei, spartanii au inspirat multe organizatii militare, printre care falangele macedoneene ale lui Alexandru cel Mare, legiunile romane si chiar formatiunile Hitlerjugend…

Ca un fapt devenit anecdota, hrana hoplitilor se rezuma cel mai adesea la o fiertura de oase cu gust oribil. Un istoric grec al acelor vremuri afirma ironic ca intelege de ce lupta spartanii atat de feroce: preferau sa moara, decat sa-si petreaca restul vietii hranindu-se cu asa ceva. Totusi, o data pe an, temutii razboinici se alimentau numai cu miere. Timp de o luna intreaga.

Marathon 490i.Hr

În anii 490 î.Hr. are loc bătălia de la Marathon – bătălie care, din punct de vedere conceptual, a stat la baza cursei pe distanţă lungă ce poartă numele de maraton.

Bătălia de la Marathon a reprezentat punctul culminant al primei încercări importante a regelui Persiei Darius I de a cuceri restul Greciei şi de a-l adăuga Imperiului Persan, asigurându-şi astfel partea cea mai slabă a graniţei sale vestice. Legenda relatează că Pheidippides, un mesager atenian, a alergat distanţa de 42 de kilometri de la câmpul de luptă din oraşul Marathon până la Atena, pentru a anunţa victoria asupra Persiei în bătălia de la Marathon. În momentul în care a ajuns, a pronunţat cuvântul Nenikikamen (Am învins!), după care a murit pe loc.

Cei doi protagonisti: Darius I al Persiei si Miltiade strategul Athenei

Asediul Ierusalimului 587 i.Hr

imagini ale vechilor ziduri reconstruite de Soliman in sec. XVI

Contestul istoric al cuceririi Ierusalimului, era decaderea Imperiului Asirian si ascensiunea Imperiului Neo-Babilonian sub regele Nabopolasar în 626-605 î.H. Acesta împreuna cu Cinaxar, regele Mezilor, cucereste în 612 capitala Ninive pe care o darâma pâna în temelii. Iar printr-o noua victorie asupra adversarilor în 609 pune capat Imperiului Asirian care iese astfel din istorie. Urmasul sau devine Nabucodonosor care duce Imperiul Babilonian în culmea cuceririlor sale. Imperiul Egiptean ramâne puterea rivala a Babilonului, desi era mult prea slab si macinat de luptele interne ca sa poata oferi ajutor Israelului pe care îl incita împotriva Babilonului.

Astfel, dupa proorociile dinainte, în anul 597 î.H., cetatea Ierusalim istoric este cucerit la un atac sever a lui Nabucodonosor regele Babilonului, care îl prinde pe regele Ioachim si îl deporteaza în Babilon, înlocuindu-l cu unchiul lui Sedechia.

Regele Sedechia duce o politica pro-egipteana, contra sfaturilor proorocului Ieremia care era pentru supunere ocupantului Babilonian, care oricum va ocupa tara, ca populatia sa ramâna pe loc, sa-si pastreze limba, cultura si traditiile religioase si ramânerea Templului din Ierusalim nedarâmat.

Regele Nabucodonosor vazând legaturile cu Egiptul ale lui Sedechia vine a doua oara în 587 î..H., si dupa un asediu de opt luni cucereste Ierusalimul, îl ia pe rege prizioner si ordona deportarea în masa a populatiei în Babilon, începând marea captivitate Babiloniana a Evreilor, pentru 70 de ani, dupa proorociile lui Ieremia din partea Domnului. Dupa o luna mai târziu din porunca lui Nabucodonosor, generalul Nabuzaradan darâma Templul de pe muntele Sion, dupa ce jefuieste toate odoarele.

ierusalimul in antichitate cu esplanada templului

Batalia de la Qadesh 1299 i.Hr.

1299 I.H. BATALIA DE LA KADES

Prima batalie din istorie a carei desfasurare poate fi reconstituita pe baza surselor istorice (poemul scribului Pentaur, scenele de pe templul de la Karnak, in Egipt). Batalia este o ampla confruntare intre faraonul egiptean Ramses al II-lea si alianta formata sub conducerea regelui hittit Muwatali.


Ramses a fost singurul faraon care a condus cea mai mare armată egipteană, formată din 15.000 de soldaţi. Regatul hittit adusese de partea sa popoarele Asiei Mici si Siriei si devenise un concurent serios pentru hegemonia Egiptului in zona Mediteranei.Ramses al II-lea este atacat prin surprindere la Kades, pe malul fluviului Oronte, dar armata faraonului reuseste sa respinga atacul, insufletita chiar de Ramses care se avanta in lupta.La începutul domniei sale, a luptat împotriva hitiţilor. De aici, Ramses şi-a luat numele de Ramses cel neînfricat. Bătălia a avut loc în al cincelea an de domnie. Potrivit izvoarelor, când soldaţii lui erau în panică, el şi-a pus tunica şi a ucis duşmanii unul după altul, aruncându-i pe hitiţi în fluviu. Pe lângă acele scene, Ramses a gravat şi strigătele duşmanilor din timpul bătăliei:

I-am măcelărit şi i-am doborât acolo unde se aflau în timp ce ei îşi strigau, unul către celălalt: I-am ucis pe toţi, nu a scăpat niciunul. Potrivit izvoarelor, Ramses a poruncit tăierea mâinilor hitiţilor morţi pentru a stabili numărul hitiţilor ucişi în bătălie.




batalia







Hittitii sunt nevoiti sa se retraga, iar Muwatali cere pace. Tratatul a fost semnat de Ramses al II-lea si de urmasul lui Muwatali, Hatusili al III-lea, fiind primul document de acest tip din istorie pastrat pana astazi.

Conflictul cu hitiţii s-a încheiat prin pacea din 1295 î.Hr. Acest tratat de pace, încheiat cu regele hitit Hattuşili al III-lea, este cel mai vechi document de acest fel cunoscut din istoria diplomaţiei.



piatra pe care a fost inscptionat tratatul