Razboaiele daco romane 101-102, 105-106

Războaiele daco-romane (101-102, 105-106) au fost două scurte războaie între Imperiul Roman şi Dacia, în timpul domniei împăratului Traian.

Încă din timpul domniei lui Burebista, dacii au reprezentat o ameninţare pentru Imperiul Roman, însuşi Caesar plănuind o campanie împotriva acestora. În iarna anilor 85-86 armata regelui Duras a atacat provincia romană Moesia. Împăratul roman Domiţian a reorganizat această provincie în Moesia Inferior şi Moesia Superior, pentru a susţine atacurile viitoare. În următorul an 87, Domiţian a organizat o campanie împotriva Daciei. Generalul roman Cornelius Fuscus a traversat Dunărea în Dacia, cu 5 sau 6 legiuni. Armata romană este însă înfrântă la Tapae de dacii conduşi de Diurpaneus / Decebal. În 88, ofensiva romană continuă, armata romană, comandată de Tettius Iulianus, îi învinge pe daci la Tapae. După această bătălie, Decebal şi Domiţian încheie pace. După pacea din 89, Decebal devine un client al Romei, primind bani, meşteri şi maşini de luptă de la Imperiul Roman, pentru a apăra graniţele imperiului. Unii istorici consideră că această pace nu a fost în favoarea Romei.

Pe tot parcursul secolului I, politica romană dicta ca ameninţările din partea naţiunilor vecine să fie eliminate cât mai repede. În ciuda unei oarecare cooperări, din punct de vedere diplomatic, cu Domiţian, după o invazie anulată, Decebal a continuat să se opună Romei. Dacia a fost prin urmare considerată o puternică ameninţare. În acea perioadă, Roma suferea de problemele financiare provocate de campaniile de cucerire din Europa, în parte datorate conţinutului redus de aur din monedele romane stabilit de împăratul Nero. Zvonurile confirmate despre aurul dacic, şi despre alte bogăţii ale acestei ţări au dus şi ele la conflict. Ca urmare, noul împărat Traian, el însuşi un soldat şi tactician experimentat, a început pregătirile pentru un război împotriva Daciei.

După câştigarea sprijinului Senatului, în 101 Traian era pregătit să invadeze Dacia. Ofensiva romană avea în avangardă două legiuni care mărşăluiau spre inima Daciei, arzând oraşele şi satele din drum. Traian a înfrânt o armată dacă în bătălia de la Tapae, iar în 102 Decebal a ales să se predea, după pierderea bătăliei de la Adamclisi şi a altor câteva ciocniri minore. Războiul, care a durat doar câteva luni, s-a terminat cu o victorie romană eroică.
Cunoscutul pod de la Drobeta a fost construit pentru pregătirea celui de-al doilea război. Acest pod, probabil cel mai mare la acea dată, şi pentru multe secole în continuare, a fost proiectat de Apollodor din Damasc, fiind necesar pentru recucerirea Daciei, deoarece Imperiul Roman a "pierdut pacea". Decebalus primise întăriri tehnice şi militare de la Traian pentru a crea o zonă aliată puternică împotriva unor eventuale expediţii ale popoarelor migratoare din teritoriile estice şi nordice. Resursele acestea au fost însă folosite pentru a face din Regatul Dac o mare putere independentă.

După înfrângerea din primul război cu Traian, Decebal a respectat o perioadă înţelegerea cu Roma, dar la scurt timp după aceea a început să incite la răscoală triburile învecinate, şi să pustiască coloniile romane de dincolo de Dunăre. Traian, cunoscut pentru caracterul său optimist şi întreprinzător, şi-a adunat încă odată forţele în 106 d.Hr. pentru un al doilea război împotriva Regatului Daciei.
Spre deosebire de primul conflict, cel de-al doilea război a implicat mai multe lupte care au provocat pierderi însemnate armatei romane, care, aflată în faţa a numeroase triburi aliate cu Decebal, nu a reuşit să obţină repede o victorie decisivă. În cele din urmă, Roma a triumfat şi a ocupat Dacia. Un asediu asupra capitalei Sarmizegetusa a avut loc la începutul verii anului 106. Dacii au respins primul atac, însă romanii au distrus apeductele capitalei dace. Oraşul a fost incendiat, iar Decebal a fugit, preferând însă să se sinucidă în loc să fie capturat. Totuşi, războiul a continuat. Datorită trădării unui confident al regelui dac, Bicilis, romanii au descoperit comoara lui Decebal în râul Sargesia/Sargetia - estimată de Jerome Carcopino la 165 500 kg de aur şi 331 000 kg de argint. Ultima bătălie cu armata regelui dac a avut loc la Porolissum (Moigrad).


Acest articol are nevoie de ajutorul dumneavoastră!Puteţi contribui la dezvoltarea şi îmbunătăţirea lui apăsând butonul „modifică pagina”.
Războaiele dacice au reprezentat un triumf uriaş pentru Roma şi armatele sale. Traian a anunţat 123 de zile de sărbătoare în întreg imperiul. Minele de aur bogate ale Daciei au fost folosite de romani, asigurând surse importante de finanţare pentru alte campanii romane. Cele două războaie au reprezentat victorii importante în cadrul campaniilor expansioniste ale Romei, câştigând sprijinul şi admiraţia oamenilor pentru Traian. Prin cuceririle ulterioare din Asia, Traian a realizat cea mai mare întindere din istoria Imperiului Roman. O mare parte a populaţiei civile a Daciei a fost ucisă sau trecută în sclavie, în parte pentru a descuraja alte rebeliuni. Mai puţin de jumătate din Dacia a fost oficial anexată şi apoi organizată ca provincie imperiu.
Perioada de după războaiele dacice a fost, prin folosirea tezaurului dacic şi prin preluarea şi extinderea exploatării aurului din Carpaţii Apuseni, una de creştere economică susţinută şi de relativă pace la Roma. A fost început un mare proiect de construcţii, îmbunătăţind infrastructura Romei în general. Traian a devenit cu adevărat un împărat civil, deschizând drumul unor întăriri interne ulterioare în cadrul imperiului, ca un întreg stat unit.

Tapae 87-88

Foto1 imagine a luptelor de la tapae

Foto2 capetenie daca

Foto3 harta Daciei

foto 4 monument ridicat in cinstea soldatilor cazuti la tapae

Două bătălii au avut loc la Tapae, înainte de războaiele daco-romane, una în 87 şi a doua în 88.
Cuprins

În 86, regele dac Duras şi-a trimis trupele la sud de Dunăre în provincia romană Möesia.
După acest atac, împăratul roman Domiţian a venit personal în această provincie, reorganizând-o în Möesia Inferior şi Möesia Superior, plănuind un viitor atac asupra Daciei.

Bătălia din 87

Domiţian a iniţiat o puternică ofensivă asupra Daciei în 87, ordonându-i generalului Cornelius Fuscus să atace. În vara lui 87, acesta, cu cinci sau şase legiuni, a traversat Dunărea.
Ei au întâlnit armata dacă la Tapae, unde romanii au fost prinşi într-o ambuscadă, suferind o mare înfrângere. Aproape toţi soldaţii din Legiunea a V-a Alaudae au fost ucişi, însuşi generalul Cornelius Fuscus murind în luptă, iar dacii le-au capturat steagurile şi maşinile de luptă.
După această victorie, regele dac Diurpaneus a primit supranumele de Decebalus, însemnând "cel curajos" sau "cel puternic".

Bătălia din 88
Ofensiva romană a continuat în anul următor, generalul Tettius Iulianus aflându-se în fruntea forţelor romane. Armata romană a intrat în Dacia pe acelaşi drum pe care intrase şi Cornelius Fuscus în anul precedent.
Bătălia s-a dat în principal în aceeaşi zonă, la Tapae, rezultatul fiind de această dată o victorie romană. Din cauza drumului dificil către Sarmizegetusa, capitala Daciei, şi din cauza mai multor înfrângeri suferite de Domiţian în Pannonia, ofensiva romană s-a oprit, iar Decebal şi Domiţian au încheiat pacea.

Urmări
După pacea din 89, Decebal a devenit un rege client al Romei, primind bani, meşteri şi maşini de război, pentru a apăra graniţele imperiului. Unii istorici consideră că această pace nefavorabilă romanilor a provocat asasinarea lui Domiţian în septembrie 96.
Decebal, în loc să folosească banii aşa cum doreau romanii, a hotărât să înceapă construcţia unor noi cetăţi în munţi, în puncte strategice importante, şi să le întărească pe cele deja existente. Acesta a fost unul dintre motivele pentru atacul roman din 101, sub împăratul Traian.

Carrhae 53 i.Hr

Foto1 Crassus

Foto2:Surena

Până la alegerea lui în primul triumvirat, [5]Crassus nu are prea multă influenţă din punct de vedere, politic, şi funcţia de triumvir o dobândeşte prin plătirea datoriilor lui „Caesar”. A avut un fiu Publius Licinius Crassus general in armata lui Caesar.
Caesar caută să aplaneze rivalitatea crescândă dintre Crassus şi Pompei, Crassus moare fiind înfrânt şi trădat într-un război din Siria (53 î,Hr.) din 40 000 de soldaţi ajung numai 10 000 la Roma, ei vor aduce şi capul lui Crassus trimis de regele parţilor Orodes II (57-38 î.Hr). E vorba despre bătălia de la Carrhae, disputată în anul 53 î.Hr., care a reprezentat victoria decisivă a comandantului part Surena asupra generalului roman Marcus Licinius Crassus, în apropiere de oraşul Carrhae (astăzi Harran, Turcia).

Actium 31i.Hr

Bătălia de la Actium a reprezentat o bătălie decisivă între urmaşii lui Iulius Caesar. Aceştia erau Gaius Iulius Caesar Octavian (nepotul lui Caesar) şi un general al lui Caesar, Marcus Antonius. Bătălia a avut loc în apropierea insulei Levkas, la Actium în vestul Greciei pe data de 2 septembrie 31 î. Hr.. Această bătălie a marcat sfârşitul republicii romane şi a reprezentat actul de naştere al Imperiului Roman. Această luptă a fost considerată printre cele mai mari bătălii navale ale antichităţii. Bătălia s-a încheiat cu victoria zdrobitoare a lui Octavian Augustus, care a profitat de victorie şi a ajuns să controleze întreaga putere la Roma.
Cuprins[ascunde]

După moartea lui Caesar în anul 44 î.Hr.conducerea la Roma a fost asigurată de către un al doilea triumvirat, format din Marcus Antonius, Octavian Augustus şi M. Aemilianus Lepidus.Prin această înţelegere Marcus Antonius primea Orientul, Octavian Augustus lua Occidentul, iar Lepidus administra Africa. Într-o primă fază Octavian îl elimină pe Lepidus. În acelaşi timp Marcus Antoniusse aliază cu Cleopatra regina Egiptului. În aceste codiţii un conflict între Octavian Augustus şi Marcus Antonius devine inevitabil. Astfel în anul 33 î. Hr izbucneşte un război civil între Octavian Augustus sprijinit de Senatul Roman şi Marcus Antonius sprijinit de regina Cleopatra regina Egiptului, cu aceasta fiind de altfel şi căsătorit.

În condiţiile în care Senatul Roman declarase război Egiptului, fiecare dintre părţi aveau nevoie de superioritatea navală: Octavian Augustus pentru a primii provizii şi întăriri din Italia, iar adversarul său pentru a traversa Marea Adriatică şi a invada Italia. În cursul anului 31 î. Hr Marcus Antonius care îşi stabilise cartierul general în Pelopones pierde treptat legătura cu provinciile din Orient din cauza blocadei puse la cale de către Octavian Augustus şi generalul său Marcus Vispasianus Agrripa. Marcus Antonius şi Cleopatra aveau două variante la dispoziţie: o primă variantă însemna abandonarea flotei de pe mare şi căutarea unui refugiu în Macedonia, unde existau alţi aliaţi ai lui Marcus Antonius; a doua variantă era strângerea vaselor de război rămase şi încercarea unui atac pe mare, acţiune urmată de adunarea unei alte armate în Egipt.Marcus Antonius a ales a doua variantă sperând în obţinerea unui rezultat favorabil. În aceste condiţii a avut loc bătălia navală de la Actium pe data de 2 septembrie, anul 31 î. Hr. În cealaltă tabără se afla Octavian Augustus sprijinit de către o mare parte din Senatul roman, acesta dorind o confruntare pe mare, fiind încurajat şi de faptul că beneficia de un foarte bun general pe mare:Marcus Vispasianus Agrripa. Pentru atingerea acestui scop Agrripa a tăiat căile de aprovizionare înspre Actium, fără acestea Marcus Antonius fiind obligat să treacă rapid la luarea unei decizii.

Cele două flote s-au întâlnit în dimineaţa zilei de 2 septembrie, 31 î. Hr. la intrarea în Golful Actium, Marcus Antonius conducând flota de 230 de nave pentru a putea ieşi în Marea Adriatică. Aici a întâlnit flota lui Octavian, condusă de către Amiralul Agrripa. Corăbiile lui Marcus Antonius erau în marea lor majoritate corăbii mari cu 6 nivele, dar avea şi corăbii cu 9 sau 10 nivele acestea fiind adevărate fortăreţe plutitoare, care aveau inclusiv turnuri la pupa şi la prora pentru arcaşi.Totuşi Marcus Antonius era dezavantajat de numărul insuficient de vâslaşi datorat malariei şi de faptul că moralul oamenilor era scăzut datorită tăierii liniilor de aprovizionare.

De cealaltă parte Octavian Augustus dorea o bătălie navală, încercând în acelaţi timp să evite o confruntare decisivă pe uscat. Flota lui era formată din nave cu 9 sau 10 nivele, dar era mai numeroasă şi beneficia de un comandant experimentat pe nume Marcus Vispasianus Agrripa. În perioada anterioară Octavian încercase şi reuşise în mod constant să îşi hărţuiască adversarul atât pe mare cât şi pe uscat.
Pentru Marcus Antonius şi pentru Cleopatra era vital ca ambarcaţiunea care transporta cuferele cu fondurile de război, precum şi nava comandant a Cleopatrei să scape nevătămate. De aceea acestea erau escortate de nave de luptă. Tactica folosită de Marcus Antonius a fost aceea de a a comanda aripilor dreapta şi stânga, conduse de Lucius Gellius Publicola, respectiv Gaius Sosius să se îndepărteze de centru, forţând astfel inamicul să îi urmeze şi astfel să permită reginei Cleopatra să scape. Lupta s-a încheiat mai repede pe partea pe care acţiona [AgrripaMarcus Vispasianus Agrripa]], Lucius Gellius Publicola fiind înfrânt. Marcus Antonius intrase deja în confruntarea de pe cealaltă parte, intervenţia lui Agrripa hotărând soarta luptei.În aceste condiţii şi datorită faptului că nava sa era prinsă în încleştare Marcus Antonius a fugit cu un alt vas pentru a putea să ajungă vasul pe care se afla Cleopatra.Deşi urmărit Marcus Antonius a ajuns cu bine pe vasul Cleopatrei. Lupta s-a încheiat cu victoria lui Octavian Augustus, totuşi Marcus Antonius reuşind să salveze mai mult de 70 de vase.


Datorită acestei bătălii Marcus Antonius a pierdut orice şanse de a mai câştiga confruntarea cu Octavian Augustus. Armata sa, care se afla în Grecia şi care trebuia să se retragă spre Macedonia, a negociat predarea, loialitatea faţă de comandant nefiind atât de puternică. Pe termen mai lung, această confruntare a dus la sinuciderile lui Marcus Antonius şi a reginei Cleopatra, la cucerirea Egiptului de către romani, precum şi la preluarea conducerii totale de către Octavian Augustus la Roma.