Bătălia de pe Câmpiile Catalaunice sau bătălia de la Chalons a avut loc la 20 iunie 451, pe teritoriul actualei Franţe, şi a fost ultima mare bătălie a antichităţii şi una dintre cele mai sângeroase bătălii din istorie.
O coaliţie sub comanda generalului roman Flavius Aetius şi a regelui vizigot Theodoric I a învins o armată condusă de regele hun Attila, marcând sfârşitul dominaţiei militare hunice în Europa.
În anii 450, controlul roman asupra Galiei era slăbit, ca dealtfel şi controlul asupra tuturor provinciilor din afara Italiei. Armorica celtică era parte din Imperiu doar cu numele. Triburile germanice care prădau teritoriile din jurul imperiului roman au fost pacificate şi serveau ca vasali. Partea nordică a Galiei, între fluviile Rin şi Marna, a fost abandonată neoficial în favoarea francilor. Vizigoţii din Galia Aquitania erau din ce în ce mai agitaţi. Burgunzii de lângă Alpi erau mai docili, dar şi ei aşteptau pretextul pentru o revoltă. Singurele zone aflate sub controlul strict al Romei erau coasta mediteraneană, o fâşie pornind de la Aurelianum (oraşul Orléans de astăzi) în susul Loirei şi una în josul Ronului.
Istoricul Jordanes spune că Attila a fost momit de regele vandalilor, Gaiseric, să-i atace pe vizigoţi. În acelaşi timp Gaiseric a încercat să semene vrajbă între vizigoţi şi Imperiul Roman de Apus (Getica 36.184-6).[1] Câţiva autori contemporani oferă un motiv diferit: Honoria, dificila soră a împăratului Valentinian al III-lea, era căsătorită de câţiva ani cu senatorul Herculanus, loial Romei. Acest mariaj aranjat a ţinut-o într-un "arest" respectabil la domiciliu. În 450 ea a trimis un mesaj regelui hunilor, cerându-i ajutorul pentru a scăpa de căsătorie. Attila a interpretat asta ca pe o cerere în căsătorie. El a cerut ca Honoria să-i fie trimisă, împreună cu jumătate din domeniul lui Valentinian ca zestre. Valentinian a respins aceste cereri, iar Attila a folosit acest fapt ca pretext pentru a lansa o campanie de pedepsire în Galia.[2]
Attila cu armata sa şi un număr mare de aliaţi au trecut Rinul la începutul anului 451, cucerind Divodurum (în prezent oraşul Metz) la 7 aprilie. Alte oraşe atacate se pot determina din detaliile referitoare la vieţile episcopilor locali: Nicasius din Rheims a fost ucis în faţa altarului bisericii sale; se spune că Servatus a reuşit să salveze oraşul Tongeren cu rugăciunile sale, iar Genevieve a salvat Parisul.[3]
Armata lui Attila a ajuns la Aurelianum în iunie. Acest oraş fortificat păzea un punct important de trecere peste Loara. Potrivit lui Jordanes, regele alan Sangiban, al cărui teritoriu ca vasal includea şi Aurelianum, a promis că va deschide porţile oraşului (Getica 36.194f); acest asediu este confirmat de cronicile lui Gregoire din Tours (Historia Francorum 2.7), deşi numele lui Sangiban nu este menţionat. În ciuda promisiunilor lui Sangiban, populaţia oraşului a închis porţile în faţa invadatorilor. Attila a început asediul cetăţii, aşteptând ca Sangiban să-şi îndeplinească promisiunea.
La aflarea veştii, comandantul suprem al armatei (Magister militum) Flavius Aetius a plecat imediat din Italia spre Galia. Conform spuselor lui Sidonius Apollinaris, Aetius era în fruntea unei forţe compuse din trupe de rezervă (auxiliari) (Carmina 7.329f). A încercat imediat să-l convingă pe Theodoric I să i se alăture. Regele vizigot a decis să-i aştepte pe huni pe teren propriu, după ce a aflat ce oaste mică are Aetius. Aetius l-a convins atunci pe infuenţialul magnat local Avitus să-l ajute, iar acesta l-a convins nu numai pe Theodoric să se alăture romanilor, ci şi alţi "barbari" care locuiau pe teritoriul Galiei (Carmina 7.332-356). Armatele unite au pornit spre Aurelianum, ajungând la destinaţie în jurul datei de 14 iunie.
Traseul forţelor lui Attila în invazia Galiei, indicând oraşele importante cucerite sau ameninţate de huni şi trupele aliate
Conform autorului lucrării Vita S. Anianus, au ajuns la obiectiv efectiv la ultimul moment posibil. Soldaţii lui Attila făcuseră deja o breşă în zidurile oraşului şi unii erau deja în interiorul acestuia. În acel moment, hunii au aflat vestea că o armată ostilă se îndreaptă spre ei. Ei aveau practic oraşul sub control, dar a-l păstra însemna să fie asediaţi în el. Aşadar hunii au ridicat tabăra şi s-au retras în căutarea unui loc avantajos pentru a rezista urmăritorilor. Theodoric şi Aëtius i-au urmărit îndeaproape. Cele două armate s-au ciocnit în cele din urmă la Câmpiile Catalaunice pe data de 20 iunie, dată sugerată iniţial de J.B. Bury[4] şi de atunci acceptată de mai mulţi istorici, deşi unele surse susţin data de 20 septembrie.
Locaţia actuală a Câmpiilor Catalaunice nu se cunoaşte cu siguranţă: istoricul Thomas Hodgkin a plasat terenul lângă Méry-sur-Seine,[5] însă consensul curent plasează locul bătăliei la Châlons-en-Champagne.
În noaptea dinaintea bătăliei principale, una din trupele france alăturate romanilor a dat peste o oaste a gepizilor loiali lui Attila. Jordanes citează un număr de circa 15000 de morţi de ambele părţi pentru această luptă (Getica 41.217), dar acest detaliu nu se poate verifica.
Potrivit obiceiurilor hunice, Attila a cerut preoţilor să examineze rămăşiţele unui sacrificiu în dimineaţa bătăliei. Aceştia au prezis dezastru pentru huni dar unul din comandanţii duşmanilor va fi ucis. Cu riscul vieţii sale şi sperând că Aetius va fi ucis, Attila a dat ordinul de atac, însă abia în ora a noua (aproximativ 3 pm), pentru a profita de apropierea amurgului în cazul unei înfrângeri (Getica 37.196).
După relatarea lui Jordanes, câmpia Catalaunică se înălţa pe o parte, printr-o pantă abruptă, până la o culme. Această caracteristică geografică domina câmpul de luptă, devenind astfel centrul bătăliei. Hunii au ocupat primii partea dreaptă a culmii, apoi romanii partea stângă, creasta rămânând neocupată între cele două armate. (Jordanes explică faptul că vizigoţii erau aşezaţi pe flancul drept, romanii pe cel stâng, cu Sangiban, de loialitate îndoielnică şi alanii săi, înconjuraţi, la mijloc.) Când hunii au încercat să ocupe poziţia centrală decisivă, au fost împiedicaţi de către alianţa romană. Trupele acesteia ajunseseră primele şi respinseră înaintarea hunilor. Războinicii huni au fugit în dezordine înapoi către propriile forţe, dezorganizând astfel restul armatei lui Attila (Getica 38).
Postări
