Batalia de la Varna 1444

Cruciadă antiotomană promovată de papa Eugen al IV-lea (1431 – 1447) şi condusă de Vladislav (1440 – 1444), regele Ungariei şi al Poloniei, şi de Iancu de Hunedoara (1441 – 1456), voievodul Transilvaniei.
După încheierea „Campaniei celei Lungi” prin tratatul de la Adrianopol, destul de avantajos pentru creştini, Iancu consideră că a venit momentul unei perioade de refacere a ţării şi, implicit, a armatei, însă o serie de evenimente schimbă situaţia: legatul papal Giuliano Cesarini revine cu ideea ridicării la luptă a popoarelor din Balcani împotriva cuceritorilor otomani, asigurând că Occidentul va sprijini direct, acţiunea, iar sultanul Murad al II-lea (1421 – 1444, 1446 – 1451) reia luptele cu duşmanul său, Ibrahim, bey-ul Karamaniei, drept pentru care s-a deplasat în Anatolia pentru restabilirea situaţiei.
Flota veneţiană soseşte la Gallipoli la începutul lunii august 1444, obiectivul declarat al acesteia este blocarea revenirii trupelor otomane în Europa. Din alianţa antiotomană iese, însă, despotul sârb Gheorghe Branković (1427 – 1456), care a încheiat o pace separată cu sultanul (15 august 1444), în schimbul retrocedării unor cetăţi, frontul balcanic antiotoman fiind din acest moment afectat.
La 9 noiembrie 1444 ambele armate se află faţă în faţă la Varna, oastea otomană, condusă de sultan, număra până la 80.000 oşteni. În această situaţie, regele ţine un sfat de război, cerând părerea tuturor factorilor implicaţi. Cardinalul Cesarini propune organizarea unei fortăreţe după model husit care să le permită să reziste până la sosirea flotei occidentale, care i-ar fi atacat din spate pe otomani, propunere susţinută de episcopul de Agria şi de Franko de Talovac. Voievodul Transilvaniei a demontat punct cu punct strategia propusă de legatul papal. El propune un atac fulgerător, care să demoralizeze, cel puţin o perioadă, imensa oaste otomană. Regele este de acord şi se pregătesc de o confruntare directă, ce va începe în zorii zilei de 10 noiembrie 1444, voievodului transilvănean revenindu-i misiunea de a hotărî tactica şi strategia ce urmau a fi adoptate.
Iancu îşi aşează ostaşii în formă de arc, apăraţi în flancuri de lacuri şi dealuri. În partea stângă, se află voievodul în fruntea trupelor sale şi Mihail Szilágy cu cavaleria grea (circa 5.000 oşteni), în cea dreaptă, oştile muntene alături de cele conduse de Franko de Talovac, de Cesarini, precum şi trupele episcopiilor de Agria şi Alba Iulia, iar la centru se află infanteria regală şi cavaleria nobiliară, conduse de Vladislav. Oastea otomană cuprindea ienicerii conduşi de sultan, la centru, spahii din Anatolia, la stânga şi cei din Rumelia, la dreapta, avangarda fiind alcătuită din trupe uşoare pe cămile. Otomanii atacă primii, Szilagy rezistă. Iancu, mizând pe posibilitatea spargerii frontului, iniţiază ofensiva, folosind trupele ardelene şi muntene, cerând regelui să stea în expectativă. Acesta însă atacă, sperând că-l va prinde pe sultan. În învălmăşeala produsă, Vladislav alunecă de pe cal şi este prins de un ienicer care-i taie capul şi îl înfige într-o suliţă, purtându-l ca pe un trofeu şi băgând spaima în creştini: „În trufia sa, crezându-se erou şi zicând: «eu singur voi împrăştia această oaste», Vladislav s-a repezit spre oastea otomană, unde era sultanul. Prin grija şi bunătatea prea înaltul Allah, calul craiului, poticnindu-se, a căzut … Câţiva ieniceri i-au tăiat capul” (cronicarul otoman Hadji Lütfi Paşa). Cruciaţii sunt speriaţi de moartea regelui şi aleargă care încotro, nemairespectând ordinele lui Iancu de Hunedoara. Voievodul hotărăşte retragerea generală şi folosind cunoştinţele muntenilor în teritoriu, ajunge în două zile la Târgul de Floci şi, prin Ţara Românească, soseşte în cele din urmă în Ungaria.

Bătălia de la Nicopole 1396

Bătălia de la Nicopole [Nikopol, Bulgaria] (25 septembrie 1396). Cruciadă a unei coaliţii creştine împotriva Imperiul Otoman.
Cucerirea aproape în totalitate a Peninsulei Balcanice în a doua jumătate a sec. XIV şi intenţiile expansioniste ale otomanilor au determinat pe regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg (1387 – 1437), să încerce mobilizarea principilor occidentali, sub steagul Papalităţii, pentru a opri înaintarea musulmanilor şi a-i alunga din Balcani.
În primăvara anului 1396, chemarea regelui maghiar şi a Papei a adus în sud-estul Europei cavaleri din Franţa (mai ales din ducatul burgund), Germania, Italia şi Anglia (circa 2.000). Grosul trupelor era furnizat însă de Ungaria (circa 5.000 de oameni) şi Transilvania (circa 4.000). Erau prezenţi conţii Philippe d’Artois şi Jean de Nevers, ultimul numit conducător al cruciadei. Aceştia s-au adunat la Timişoara, unde a sosit şi regele Sigismund cu oastea sa. Ulterior, domnul muntean Mircea cel Bătrân (1386 – 1418) s-a alăturat cruciaţilor cu un corp de 1.000 de ostaşi.
Forţele creştine au trecut Dunărea pe la Orşova, au ocupat Vidinul şi Rahova şi au început asediul cetăţii Nicopole. Venit să despresoare cetatea (după un asediu de 16 zile), Bayezid I Ildîrîm (1389 – 1402) avea o armată comparabilă ca număr şi dotare cu cea creştină. Oastea sa era întărită cu contingentele sârbe ale viitorului despot Ştefan Lazarević (1402 – 1427), vasalul său.
Lupta s-a dat la 25 septembrie 1396. O parte a trupelor otomane nu era vizibilă, fiind ascunsă în spatele unui deal împădurit. Crezând că vor lupta doar cu un număr mic de spahii, cavalerii occidentali au şarjat, neştiind că vor fi întâmpinaţi de o reţea de pari ascuţiţi, de care caii se vor împiedica. Neputând riposta din cauza armurilor grele, aceştia au fost o pradă uşoară pentru turci, fiind măcelăriţi. Sigismund a atacat atunci cu grosul armatei, iar balanţa s-a înclinat uşor în favoarea creştinilor, când atacul sârbilor, păstraţi ca rezervă de sultan, a decis soarta bătăliei, determinând retragerea în dezordine a cruciaţilor.
Bătălia a însemnat un dezastru pentru cruciaţi şi sfârşitul unei epoci, cea a cavaleriei grele, incapabile să reziste atacurilor cavaleriei uşoare şi pedestrimii. Important pentru victoria turcilor s-a dovedit şi refuzul căpeteniilor apusene de a accepta un plan de coordonare a acţiunilor pe câmpul de luptă. În ziua bătăliei, Sigismund propusese să-i fie acordat lui Mircea un rol mai important în desfăşurarea operaţiunilor (eventual, primul atac), dată fiind experienţa dobândită în luptele cu turcii. Mândrii cavaleri occidentali, obişnuiţi să acorde importanţă calităţilor individuale, şi nu strategiei şi oastei în ansamblu, au fost spulberaţi de corpurile de ieniceri şi spahii, disciplinaţi, organizaţi şi cu o mobilitate mai mare.
Dezastrul de la Nicopole a descurajat pentru aproape 50 de ani orice încercare a creştinilor de a-şi uni eforturile pentru alungarea otomanilor din Europa. Greul luptelor a rămas pe seama statelor aflate în prima linie, Ungaria şi Ţările Române.
După victorie, Bayezid desfiinţează statul bulgar de la Vidin (ţarul Stracimir trecuse de partea cruciaţilor), confiscând moşiile bisericeşti şi boiereşti pe care le-a dăruit spahiilor, şi transformă cetăţile de pe malul drept al Dunării în puncte de sprijin pentru incursiunile de pradă la nordul Dunării.
Aceste măsuri, îndeosebi soarta moşiilor boiereşti, au consecinţe în Ţara Românească, unde boierii îl părăsesc pe Vlad I (1396 – 1397), alăturându-se lui Mircea cel Bătrân, care îşi redobândeşte tronul.