Batalia de la Varna 1444

Cruciadă antiotomană promovată de papa Eugen al IV-lea (1431 – 1447) şi condusă de Vladislav (1440 – 1444), regele Ungariei şi al Poloniei, şi de Iancu de Hunedoara (1441 – 1456), voievodul Transilvaniei.
După încheierea „Campaniei celei Lungi” prin tratatul de la Adrianopol, destul de avantajos pentru creştini, Iancu consideră că a venit momentul unei perioade de refacere a ţării şi, implicit, a armatei, însă o serie de evenimente schimbă situaţia: legatul papal Giuliano Cesarini revine cu ideea ridicării la luptă a popoarelor din Balcani împotriva cuceritorilor otomani, asigurând că Occidentul va sprijini direct, acţiunea, iar sultanul Murad al II-lea (1421 – 1444, 1446 – 1451) reia luptele cu duşmanul său, Ibrahim, bey-ul Karamaniei, drept pentru care s-a deplasat în Anatolia pentru restabilirea situaţiei.
Flota veneţiană soseşte la Gallipoli la începutul lunii august 1444, obiectivul declarat al acesteia este blocarea revenirii trupelor otomane în Europa. Din alianţa antiotomană iese, însă, despotul sârb Gheorghe Branković (1427 – 1456), care a încheiat o pace separată cu sultanul (15 august 1444), în schimbul retrocedării unor cetăţi, frontul balcanic antiotoman fiind din acest moment afectat.
La 9 noiembrie 1444 ambele armate se află faţă în faţă la Varna, oastea otomană, condusă de sultan, număra până la 80.000 oşteni. În această situaţie, regele ţine un sfat de război, cerând părerea tuturor factorilor implicaţi. Cardinalul Cesarini propune organizarea unei fortăreţe după model husit care să le permită să reziste până la sosirea flotei occidentale, care i-ar fi atacat din spate pe otomani, propunere susţinută de episcopul de Agria şi de Franko de Talovac. Voievodul Transilvaniei a demontat punct cu punct strategia propusă de legatul papal. El propune un atac fulgerător, care să demoralizeze, cel puţin o perioadă, imensa oaste otomană. Regele este de acord şi se pregătesc de o confruntare directă, ce va începe în zorii zilei de 10 noiembrie 1444, voievodului transilvănean revenindu-i misiunea de a hotărî tactica şi strategia ce urmau a fi adoptate.
Iancu îşi aşează ostaşii în formă de arc, apăraţi în flancuri de lacuri şi dealuri. În partea stângă, se află voievodul în fruntea trupelor sale şi Mihail Szilágy cu cavaleria grea (circa 5.000 oşteni), în cea dreaptă, oştile muntene alături de cele conduse de Franko de Talovac, de Cesarini, precum şi trupele episcopiilor de Agria şi Alba Iulia, iar la centru se află infanteria regală şi cavaleria nobiliară, conduse de Vladislav. Oastea otomană cuprindea ienicerii conduşi de sultan, la centru, spahii din Anatolia, la stânga şi cei din Rumelia, la dreapta, avangarda fiind alcătuită din trupe uşoare pe cămile. Otomanii atacă primii, Szilagy rezistă. Iancu, mizând pe posibilitatea spargerii frontului, iniţiază ofensiva, folosind trupele ardelene şi muntene, cerând regelui să stea în expectativă. Acesta însă atacă, sperând că-l va prinde pe sultan. În învălmăşeala produsă, Vladislav alunecă de pe cal şi este prins de un ienicer care-i taie capul şi îl înfige într-o suliţă, purtându-l ca pe un trofeu şi băgând spaima în creştini: „În trufia sa, crezându-se erou şi zicând: «eu singur voi împrăştia această oaste», Vladislav s-a repezit spre oastea otomană, unde era sultanul. Prin grija şi bunătatea prea înaltul Allah, calul craiului, poticnindu-se, a căzut … Câţiva ieniceri i-au tăiat capul” (cronicarul otoman Hadji Lütfi Paşa). Cruciaţii sunt speriaţi de moartea regelui şi aleargă care încotro, nemairespectând ordinele lui Iancu de Hunedoara. Voievodul hotărăşte retragerea generală şi folosind cunoştinţele muntenilor în teritoriu, ajunge în două zile la Târgul de Floci şi, prin Ţara Românească, soseşte în cele din urmă în Ungaria.