Bătălia de la Tours
Bătălia de la Tours (10 octombrie 732), adesea numită bătălia de la Poitiers, în arabă بلاط الشهداء (Balâ al-Shuhadâ’) Curtea Martirilor a avut loc lângă orașul Tours, aproape de granița dintre teritoriul Franc și regiunea independentă Aquitania. Combatanții au fost francii și burgunzii [7][8] sub conducerea lui Charles Martel împotriva unei armate invadatoare a califatului Umayyad, în frunte cu Abdul Rahman Al Ghafiqi, governatorul general al provinciei al-Andalus. Francii au fost victorioși, Abdul Rahman Al Ghafiqi a fost ucis, iar Martel și-a extins influența înspre sud. Detalii legate de bătălie, inclusiv locul exact al desfășurării și numărul de combatanți, nu se pot determina din sursele care au supraviețuit.
Cronicarii secolului al IX-lea, care au interpretat rezultatul bătăliei ca fiind rezultatul judecății divine în favoarea sa, i-au dat lui Charles porecla Martellus ("Ciocanul"), probabil amintind de Iuda Macabeul ("Ciocanul") din revolta Macabeană. După cum cronicarii de mai târziu l-au lăudat pe Charles Martel ca fiind "campionul Creștinătății, istoricii secolelor 18 și 19 au început să se refere la această bătălie ca fiind un moment decisiv în lupta împotriva Islamului.
Deși istoricii contemporani sunt de păreri diferite referitor la faptul că victoria a fost sau nu responsabilă pentru salvarea Creștinătății și oprirea cuceririi Europei de către Islam, bătălia a pregătit stabilirea fundațiilor Imperiului Carolingian și a dominației france asupra Europei timp de un secol.
Locul exact al bătăliei de la Tours nu se cunoaște nici astăzi. Sursele istorice păstrate, atât islamice cât și creștine, sunt similare în unele detalii și contrastează în altele. Majoritatea istoricilor presupun că cele două armate s-au ciocnit la încrucișarea râurilor Clain și Vienne, între Tours și Poitiers. Numărul de combatanți de ambele părți nu se cunoaște. Unele estimări apreciază că umayyazii aveau circa 80.000 de oameni, iar francii în jur de 30.000. Istoricul Edward J. Schoenfeld respinge estimările vechi de 60–400.000 umayyazi și 75.000 franci, susținând că "estimările de peste 50.000 de soldați de ambele părți sunt imposibile din punct de vedere logistic". Alt istoric militar contemporan, Victor Davis Hanson, crede că ambele armate aveau mărimi aproximativ egale, circa 30.000 oameni. Istoricii moderni sunt probabil mai aproape de adevăr decât sursele medievale, deoarece estimările moderne sunt bazate pe abilitățile logistice ale regiunilor rurale de a susține aceste numere uriașe de oameni și animale.
Pierderile suferite sunt necunoscute, dar cronicarii de mai târziu au scris că Martel a pierdut doar circa 1.500 de oameni, în timp ce umayyazii ar fi suferit pierderi masive de până la 375.000 oameni.
Invazia Hispaniei și ulterior a Galiei, a fost condus de dinastia Umayyadă (în arabă بنو أمية banū umayya / الأمويون al-umawiyyūn), prima dinastie de califi a Imperiului Islamic după ce domnia celor Patru Califi (Abu Bakr, Umar, Uthman și Ali) a luat sfârșit. Califatul Umayyad era la vremea aceea (posibil) pricipala putere militară a lumii. Califatul a fost extins mult în timpul Umayyazilor. Armatele musulmane au cucerit Africa de Nord și Persia spre sfârșitul anilor 600, mărind granițele imperiului de la peninsula Iberică în vest, la Pakistanul de astăzi în est. Imperiul Islamic al Umayyazilor a fost un domeniu vast care cuprindea mai multe nații. Umayyazii au distrus cele două mari puteri precedente, Imperiul Sassanid, pe care l-a absorbit complet, și Imperiul Bizantin, majoritatea căruia a fost de asemenea asimilată, incluzând Siria, Armenia și Africa de Nord, deși Leo Isaurianul a apărat cu succes Anatolia la bătălia de la Akroinon (739), în campania finală a dinastiei Umayyade.[23]
Francii sub comanda lui Charles Martel au fost principala putere militară din vestul Europei. Teritoriul acestora era compus din majoritatea Germaniei de astăzi, țările de jos și o parte din Franța (Austrasia, Neustria și Burgundia). Regatul Franc era în curs de a deveni prima putere imperială din Europa de după căderea Imperiului Roman, în timp ce lupta împotriva hoardelor de barbari de la hotare, ce de exemplu ferocii Saxoni, și oponenți interni ca Eudes, ducele Aquitaniei.
Cu toate acestea, în anul următor, Uthman s-a revoltat împotriva guvernatorului al-Andalusiei, ‘Abd-al-Rahmân, care a zdrobit revolta imediat și și-a îndreptat atenția contra lui Eudes. ‘Abd-al-Rahmân avea o armată uriașă formată din cavalerie grea arabă și cavalerie ușoară berberă, plus trupe din toate provinciile Califatului, în încercarea umayyazilor să cucerească Europa la nord de Pirinei. Ducele Eudes (numit și rege de unii cronicari), i-a întâmpinat pe arabi la Bordeaux cu armata sa, dar a fost învins, iar orașul Bordeaux a fost prădat. Măcelul creștinilor de la bătălia de la râul Garonne a fost evident îngrozitor; Cronica Mozarabică din 754[26] spune (în latină) solus Deus numerum morientium vel pereuntium recognoscat ("numai Dumnezeu știe numărul celor uciși").[27] În continuare umayyazii au devastat în totalitate acea porțiune a Galiei, cronicarii lor notând "credincioșii au trecut peste munți, au călcat peste teren neted și bolovănos, prădând și jefuind adânc în țara francilor, ucigând totul cu sabia, astfel că atunci când Eudo a sosit la luptă la râul Garonne, a fugit."
Istoricul Sir Edward Creasy spune: "Abia sub conducerea unuia din cei mai capabili și mai renumiți comandanți ai lor, cu o armată de veterani, și profitând de toate avantajele aparente de timp, loc și circumstanțe, au pornit arabii la cel mai mare efort al lor de a cuceri Europa la nord de Pirinei. Victorioasa armată musulmană din Spania, dornică să jefuiască noi orașe și locuri sfinte creștine, și plină de o încredere fanatică în invincibilitatea puterii lor."
Se pare că umayyazii nu au estimat corect adevărata putere a francilor. Umayyazii nu și-au făcut nici o grijă în privința triburilor germanice, inclusiv a francilor, iar cronicile arabe arată că renumele francilor ca putere militară în creștere a apărut abia după bătălia de la Tours.
În 732, avangarda umayyazilor se îndrepta spre nord, către râul Loara, fiind cu mult înaintea grosului armatei și a carelor cu provizii. După distrugerea oricărei rezistențe din acea parte a Galiei, invadatorii s-au împărțit în mai multe grupuri de raid, iar corpul principal al armatei se mișca mai încet.
Atacul umayyazilor a avut loc toamna târziu datorită faptului că au fost nevoiți să aștepte până recolta de grâne a zonei a fost recoltată și depozitată. Cu cât mai înspre nord, cu atât se recoltează mai târziu, și pe când soldații puteau ucide animale de ogradă pentru hrană, caii aveau nevoie de grăunțe. A-i lăsa să pască zilnic ar fi durat prea mult, iar interogarea băștinașilor pentru a afla unde erau păstrate proviziile nu era posibilă deoarece limbile vorbite de cele două tabere erau total diferite.
Majoritatea istoricilor de-a lungul secolelor a fost de părere că francii au fost inferiori cu mult ca număr la începutul bătăliei, cu cel puțin 1 la 2. Martel s-a bazat pe faptul că în cele din urmă ‘Abd-al-Rahmân va fi nevoit să atace și să jefuiască cetatea Tours. Nici unul din ei nu a vrut să atace primul - dar Abd-al-Rahmân s-a simțit obligat să atace Tours, ceea ce a însemnat să treacă prin armata francilor de pe dealul din fața lui. Hotărârea lui Martel de a aștepta atacul s-a dovedit a fi crucială, deoarece i-a forțat pe umayyazi să năvălească în susul dealului, amănunt care - alături de pădure - a negat mare parte din avantajele unui atac de cavalerie.Pe lângă avantajul terenului, francii erau pregătiți pentru vreme rece, fiind îmbrăcați cu blăni de urs și lup. Arabii nu erau la fel de bine pregătiți pentru gerul unei ierni în nordul Europei, în ciuda faptului că aveau corturi - ceea ce le lipsea francilor, dar au ezitat să atace o armată pe care au considerat-o superioară numeric. În esență, umayyazii au așteptat ce francii să apară în câmp liber, în timp ce francii, organizați într-o puternică formație defensivă, au așteptat ca arabii să ia dealul cu asalt. A fost un test de răbdare pe care Martel l-a câștigat; bătălia a început în a șaptea zi, dat fiind faptul că Abd el Rahman nu a vrut să o mai amâne deoarece se apropia iarna.
‘Abd-al-Rahmân a fost foarte încrezător în superioritatea tactică a cavaleriei sale și a ordonat atacuri repetate. De data aceasta însă, francii au rezistat cu succes cavaleriei arabe, care, înarmată cu lănci lungi și săbii, obținuse victoria în mai multe bătălii anterioare. Francii, neavând scărițe la șei, s-au bazat pe infanterie.
Conform surselor arabe, infanteria francă a făcut față umayyazilor, deși aceștia au penetrat liniile france de mai multe ori: "Călăreții musulmani au năvălit frecvent cu ferocitate asupra francilor, care s-au opus cu bărbăție, și mulți au căzut morți de ambele părți."[29]
Francii nu s-au lăsat - se pare că anii de pregătire constantă, plătiți de Charles cu banii bisericii, au dat roade. Paul Davis scrie că la baza armatei lui Martel a fost o infanterie profesionistă, foarte disciplinată dar și foarte motivată, "având experiența unei campanii în aproape toată Europa sub conducerea sa, sprijinită de unități folosite de Charles pentru a efectua raiduri și a hărțui dușmanii.
Charles a trimis iscoadele cu scopul de a provoca haos în tabăra umayyadă, și totodată să elibereze cât mai mulți sclavi posibil, sperând ca aceste acțiuni să îndepărteze o parte din armata inamică din luptă. Stratagema a avut succes, mulți călăreți umayyazi întorcându-se la tabără. Pentru restul armatei musulmane, această acțiune a părut să fie o retragere în toată regula, și după scurt timp a devenit una. Atât cronicile din vest cât și cele musulmane sunt de acord că în timp ce încerca să oprească retragerea, ‘Abd-al-Rahmân s-a trezit înconjurat și a fost în cele din urmă ucis, ceea ce a du la retragerea totală a trupele umayyade la tabăra proprie. "Toți luptătorii au fugit din fața inamicului", a scris un cronicar arab cu candoare, "și mulți au murit în timpul retragerii". Francii și-au rezumat formația phalanx și au rămas pe loc în timpul nopții, fiind convinși că bătălia va fi reluată în zorii zilei următoare.
Dimineața următoare, văzând că umayyazii nu au reluat bătălia, francii s-au temut de o ambuscadă, crezând că dușmanii încearcă să-i atragă în vale, la câmp deschis. Charles a știut că trebuia să nu cedeze cu nici un chip acestei tactici; chiar își disciplinase trupele timp de mai mulți ani să nu rupă formația în nici un caz pentru a ieși în câmp deschis. (Vezi Bătălia de la Hastings pentru ce a rezultat în urma infanteriei atrase în câmp deschis de cavalerie grea.) Doar în urma raporturilor mai multor iscoade trimise de Martel spre tabăra umayyadă — care, conform cronicilor de ambele părți, fusese abandonată cu atâta repezeală încât corturile au rămas ridicate, musulmanii pornind înapoi spre Iberia cu prada rămasă care s-a putut transporta — s-a descoperit că invadatorii s-au retras sub acoperirea nopții.Date fiind diferențele dintre cele două armate, mai ales că francii erau în majoritate infanterie, fără armuri, față de cavaleria berberă și arabă în armură sau în zale (berberii erau mai slab echipați), Charles Martel a luptat o bătălie defensivă strălucită. La locul și timpul ales de el, s-a împotrivit unei forțe mult superioare, și a învins.
Unii istorici susțin că victoria lui Martel a oprit avansul forțelor Umayyade spre nord din peninsula Iberică și a salvat religia creștină în Europa în timpul unei perioade când Islamul și-a impus dominația asupra resturilor Imperiilor Roman și Persan. Alții susțin că bătălia înseamnă doar respingerea unui raid și nu a fost un eveniment marcant.
Postări
