La sfarsitul domniei lui Edward I Longshanks, Scotia se afla inca sub stapanirea engleza, desi razboiul taranesc purtat sub conducerea lui William Wallace aratase ca puternicii cavaleri englezi pot fi infranti. Cel ce va da din nou semnalul revoltei va fi Robert Bruce, care s-a proclamat rege al Scotiei. Ca atare, urmasul lui Longshanks, Edward II, s-a indreptat spre Scotia cu o armata de circa 20.000 de soldati, de doua ori mai mult decat avea Robert Bruce.
Bruce a reusit sa-i atraga pe englezi intr-o zona mlastinoasa, improprie desfasurarii cavaleriei grele - arma de soc a invadatorilor. Scotienii, inarmati doar cu lanci lungi si sabii, au facut cu succes fata sarjei de cavalerie si, dupa cateva ore de lupta, floarea aristocratiei engleze zacea in mlastina sau fugea pe camp, spre castelul Stirling, spre a scapa cu viata. Dar grosul armatei engleze inca nu intrase in lupta si abia a doua zi, dimineata, Edward a luat decizia de a traversa raul Bannockburn. O decizie absolut nefericita intrucat, din desisurile padurii aflata pe celalalt mal, o ploaie de sageti s-a abatut asupra englezilor. Pedestrasii britanici s-au retras in dezordine, avand cavaleria usoara scotiana, condusa de Edward Bruce, fratele lui Robert, pe urme. Regele Angliei a fost cu greu salvat in iuresul bataliei de catre cativa cavaleri credinciosi, fiind dus la castelul Dunbar si de aici, cu o corabie, la Londra. In urma lui ramasesera pe campul de lupta aproape zece mii de morti, mai putin de o mie fiind scotieni, restul englezi.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu