Falanga greaca si macedoneana

Aportul lui Filip al II - lea. Pana la mijlocul sec. IV inainte de Christos, Macedonia nu a avut o prea mare influenta in exterior, in nici un domeniu. Tara era formata din munti impaduriti si din campii ideale pentru cresterea cailor care compuneau principala forta a armatei.

Cand Filip al II-lea a ajuns la putere in 359 inainte de Christos, el a inceput sa amplifice reorganizarea armatei, deja initiata de predecesorii sai. El a dezvoltat antrenamentul si a format o trupa de elita profesionista numita “camarazii de picior” (pezhetairoi) in scopul de a valoriza acest tip de lupte din picioare. Noul regat monarh era insa amenintat din interior si din exterior. Regele se baza pe armata in scopul de a stabiliza tara din punct de vedere politic si de a se impune militar in exterior. Printre asta, Filip al II-lea a luat diverse masuri dupa cum le descrie Diodor din Sicilia: “Regele a dat trupelor sale o mai buna organizare, a perfectionat armamentele si a ocupat soldatii cu exercitii continue pentru a-i obisnui cu razboiul. El si-a propus sa dea mai multa importanta gradelor si a fost inventatorul falangei macedoniene.”

Compozitia si formatia. La inceputul domniei lui Filip al II-lea, Macedonia nu era o tara bogata si deci nu putea sa-si echipeze soldatii profesionist cu un armament greu ca cel al hoplitilor. Pentru a-si forma falanga, el a compus sulitasi usori protejati si a caror arma era lancea lunga de infanterie tipic macedoniana de sase-sapte metri comportand la extremitati puncte din bronz, cea din urma, de forma diferita, era facuta in asa fel incat putea fi fixata de sol si de a suporta o incarcatura de cavalerie. Lancea era tinuta cu doua maini si nu permitea utilizarea asa-zisului aspis Koile, scutul. Casca era realizata din fier si modelul cel mai comun era forma conica a carei extremitate se rotunjea in fata. Protectiile obrajilor puteau fi articulate gratie unor aparatori. Platosa ofiterilor era facuta de asemenea din fier.

In formatie de lupta, lancea era tinuta la aproximativ 4,50 metri de extremitatea sa si la orizontala, fiecare luptator la circa un metru unul de altul. Cele patru randuri urmatoare, aflate fiecare la o distanta de un metru, tinand lancea de aceeasi maniera. Erau deci cinci randuri de sulitasi care se aflau in afara falangei si care faceau ca apropierea inamicului sa fie extrem de dificila. Polib, un excelent cunoscator al falangei macedoniene ne explica utilitatea lancei: “Oamenii aliniati dincolo din cincelea rand nu-si puteau folosi lancile pentru a produce lovituri dusmanului. Iata de ce, in loc de a le tine pe orizontala, ei le tineau in aer, dar le inclina pe umerii soldatilor care erau in fata lor, in scopul de a proteja intreaga trupa contra sagetilor care soseau de deasupra ei, caci toate aceste lanci inaltate unele langa altele opreau proiectilele.”

Pentru lupta corp la corp, armamentul era completat printr-o sabie cu lama de fier. Dar Filip al II - lea a folosit si altfel lancile in sanul falangei, aceasta avand 16 randuri in adancime, inspirandu-se dupa modelul celei tebane.

Numai ca lancile acestea foarte lungi inaltate spre cer puneau problema tipului de teren pe care trebuia sa lupte falanga macedoniana: ca si cea hoplita, un teren plat si fara obstacole, dar mai mult decat atat, fara arbori pentru a nu putea impiedica lancile lungi sa actioneze eficace. In plus, acestea jenau intr-adevar miscarile curbe ale falangei care avea de executat manevre rapide pe care le impuneau uneori circumstantele luptei si o faceau sa aiba flancurile foarte vulnerabile.

Antrenamentul. Din punct de vedere militar, armata lui Filip al II - lea a deschis noi perspective care trebuiau exploatate si chiar dezvoltate. Antrenamentul mergea mult mai departe decat cel practicat in orasele-cetate ale Greciei, chiar si in comparatie cu cel practicat in Sparta. Oamenii erau astfel ocupati cu exercitii neintrerupte care le permiteau de a se deprinde cu tehnicile de manuire si cu automatismele necesare in diverse faze ale unui atac, dar nu era singurul obectiv: stapanirea miscarilor de teren compensa vulnerabilitatea soldatilor neprotejati si aceste manevre aveau totodata si un impact pozitiv asupra disciplinei care devenea stricta. Trupele erau astfel controlate mai bine!

Pe de alta parte, Filip al II-lea nu se limita la exercitiile de deplasare a bazei intregii falangi deoarece el isi imagina diferite manevre originale care implicau surpriza si stimularea in scopul de a obtine in timpul bataliilor un avantaj decisiv. Dar in timpul acestor manevre trebuiau mentinute ordinea si unitatea cele mai stricte in sanul trupelor. Un exemplu ne-a fost dat de la batalia de la Cheroneea cand, simuland o retragere, falanga macedoneana a dat inapoi in ordine, lasand suficient spatiu intre ea si falanga hoplita ateniana pentru ca aceasta, incercanad sa mentina contactul cu dusmanul, sa se disloce si sa dea oportunitatea cavaleriei macedoniene de a patrunde intre liniile sale.

Falanga in armata lui Alexandru cel Mare. Contrar grecilor, falanga macedoniana nu era corpul de trupe pe care se baza restul bataliei si aceasta reprezenta un avans tactic folosit de Filip al II-lea. Ea ramanea uneori in centrul armatei, in jurul careia evoluau infanteria usoara si cavaleria.

Cavaleria era in Macedonia forta principala inaintea aparitiei falangei si ea juca un rol important alaturi de aceasta, permitand ruptura frontului advers sau sa aduca rapid vigoare acolo unde era nevoie absoluta. Absenta lancii lungi (care nu fusese inca inventata) ii limita armamentul. Cavaleria aducea si ea o lance, de un model mai scurt (patru - cinci metri), cat si o sabie curba (machaira), o platosa si o casca. Aceasta forta foarte mobila era extrem de apreciata in luptele de hartuire.

O alta caracteristica a fortelor macedoniene era perpetua reorganizare, fie ca era vorba de volumul soldatilor in sanul unitatilor sau de competenta lor. Alexandru cel Mare, in drumul sau spre India, a integrat in armata sa pe cele ale tarilor invinse dar s-a inspirat si de la ele pentru a modifica echipamentul propriilor sale forte. Filip al II - lea inovase deja falanga, influentat de tebanii pe care ii studiase in timpul tineretei sale in orasul lor ca ostatic. Iar Alexandru nu a facut decat sa urmeze opera tatalui sau si s-a adaptat cu succes.

Defectele falangei. Falanga, oricare ar fi forma sa, este o formatie care lupta in bloc si care trebuie sa ramana compacta in scopul de a da intregul sau potential. Polib, povestind batalia de la Cinoscephales care a avut loc in 197 inainte de Christos, a explicat slabiciunea sa majora: “La razboi, momentul si locul in care actiunea incepea nu puteau fi determinate dinainte, in timp ce, pentru a-i permite de a da intreaga sa masura, ii trebuie falangei momentul si terenul sau... unit si gol, un teren care nu este taiat de niciun obstacol cum ar fi o adancitura, valuri de pamant, pomi, inaltimi sau cursuri de apa caci nu conteaza care dintre acestea vor fi pentru a paraliza sau disloca o trupa astfel formata.”

Un alt mare defect grav, este ca falanga hoplitica nu era formata decat pentru a se lupta catre inainte si era foarte vulnerabila deindata ce o trupa o ataca din spate, sau chiar din flancurile sale: “Cum falanga este organizata intr-un asemenea fel incat este imposibil oamenilor de a se deda la lupte individuale, romanii si-au condus atacul, masacrand soldatii care se gaseau in fata lor si care nu se puteau apara...”

Filip al II - lea a remediat imediat insa acest defect gratie echipamentului usor al soldatilor si antrenamentelor intense, permitand fiecaruia de a face front comun imediat.

Forta principala si eficace in timpul intregii epoci de aur a Greciei antice si instrument al independentei sale in fata persilor pentru tipul de lupta care era angajat, cel putin pana in prima parte a razboiului Peloponezian (bataliile erau planificate, in afara sezonului de recolte de pilda), falanga hoplitica a trebuit sa se incline in 338 inainte de Christos in fata formei macedoneana mai bine echipata si antrenata, condusa de strategi care foloseau cel mai bine fiecare soldat al trupei, cu toate ca organizarea sa ramane la fel de rigida, complicata in manevre pe teren si care nu se putea scinda in elemente capabile de a lupta pe mai multe fronturi. Episodul tragic de la Cinoscephales, urmat imediat de cele de la Magnesia si de la Pydna in 168 inainte de Christos arata ca falanga era la crepusculul sau si trebuia sa cedeze pasul unei formatii care poseda calitatile care ii lipseau: trupele organizate in cohorte. Aceasta inventie samnita va fi dezvoltata in legiunea romana cu mult succes.

Abia in sec. XIV a reaparut o falanga pe campurile de batalie cu reputatii sulitasi elvetieni, articulata pe doua tipuri de lupte: in primele randuri luand loc lancierii insarcinati de a stopa dusmanul (pedestru sau calare), cei din spate, inarmati cu sabii sau securi, avansand dupa soc intre lancieri pentru a infrange adversarul aflat intr-o stare foarte confuza, aproape de degringolada.