Cruciadele

Cruciadele au fost expediţii militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri şi coloniza regiuni din Orientul Apropiat, îndeosebi Palestina şi Ierusalimul.

Ele au apărut într o societate aflată în plină expansiune politică şi militară şi sunt o întregire a procesului de colonizare petrecut în Europa, la ele participând toate clasele şi păturile sociale

Caracterul şi cauzele cruciadelor

Aspectul religios constă în faptul că aceste expediţii au fost însoţite, la început, de o ideologie creştină. Proclamate ca "războaie sfinte", ele au fost organizate în numele eliberării aşa numitelor "locuri sfinte", în principal Ierusalimul şi împrejurimile sale, de sub dominaţia musulmană. Caracterul religios al cruciadelor explică de ce conducerea lor a revenit papalităţii al cărei rol, pe plan internaţional, se afirmă în secolul al XI-lea.

Orientul Apropiat, cuprinzând Bizanţul, Siria, Palestina, Egiptul, fiind mai dezvoltat din punct de vedere economic şi cultural decât Occidentul, exercita, la sfârşitul secolului al XI-lea, o puternică atracţie asupra claselor sociale din apusul Europei, care la acea dată trecea printr-o perioadă de criză ca urmare a încheierii procesului de aservire a ţărănimii, a creşterii puterii principilor, a instituirii ordinelor cavalereşti, a sporului demografic, precum şi a unor factori naturali: inundaţii, secetă, foamete, molime etc. Anarhia politică aducea prejudicii atât economiei domaniale, pe cale de a se dezvolta, cât şi celei orăşeneşti.

Canalizarea spiritului războinic al cavalerilor în afara Europei, apărea tuturor o soluţie fericită. La ideea de cruciadă au aderat repede şi orăşenii, care întrezăreau posibilitatea unor noi pieţe de desfacere şi aprovizionare. Participarea masivă a ţărănimii la cruciade se explică, pe de o parte, prin pauperizarea ei, pe de altă parte, prin spiritul de colectivitate şi solidaritate foarte puternic în Evul Mediu, fapt dovedit cu prisosinţă în timpul cruciadelor copiilor. Principii s-au alăturat şi ei cruciadelor deoarece nu puteau rămâne în afara unei lupte care le ar fi adus noi stăpâniri, prestigiu şi glorie, dar, de la început, între idealul nobiliar şi cel popular a existat o prăpastie.

Posibilitatea unor acţiuni militare în răsărit şi a unor deplasări da mase a fost creată de însăşi situaţia politică din Orientul Apropiat. În a doua jumătate a secolului al XI-lea, turcii selgiucizi, după ce au cucerit Bagdadul în 1055, au înaintat în Asia Mică, în Siria şi Palestina, pe atunci stăpânite de Califul din Egipt, iar în anul 1070 a fost cucerit Ierusalimul. Formarea emiratului de Damasc şi a celor trei sultanate, Cappadocia, Rum şi Smirna reprezentau o mare primejdie pentru Bizanţ, într un moment în care cumanii, pecenegii, maghiarii şi normanzii atacau imperiul. În această situaţie împăraţii bizantini au fost nevoiţi, în mai multe rânduri, să ceară ajutor militar în Occident. Aşa s-a născut iniţiativa papalităţii de a organiza expediţii în urma cărora scaunul apostolic şi-ar fi mărit sfera de influenţă, mai întâi prin înlăturarea schismei, din anul 1054, dintre bisericile catolică şi ortodoxă, apoi, prin răspândirea catolicismului în noi regiuni. În conciliile de la Piacenza şi Clermont din 1095, apelul de cruciadă a fost lansat de către papa Urban al II-lea.

Cruciada I (1096-1099)

Prima cruciadă. Expediţia sărăcimii, condusă de Petre Pustnicul şi Walter cel Sărac, şi expediţia cavalerilor grupaţi în patru corpuri principale de oaste, conduse de: Godefroy de Bouillon, ales mai târziu comandant suprem al armatei; Hugues de France, fratele regelui Filip I şi Robert Courtheuse, fiul lui Wilhelm Cuceritorul; Robert de Flandra; Bohemund de Tarent şi Tancred de Sicilia.

Masele populare au ajuns la Constantinopol, trecând prin Germania, Boemia şi Ungaria. Împăratul Alexie Comnenul, pentru a evita tulburările în oraş, i-a transportat pe cruciaţi pe coasta Asiei Mici, unde au fost masacraţi de trupele selgiucide sau făcuţi prizonieri şi duşi în robie.

Cruciada cavalerilor s-a deschis cu masacrarea evreilor din oraşele de pe Rin, Köln şi Mainz, anunţând prin aceasta caracterul sângeros şi de jaf ce aveau să-l îmbrace expediţiile. În anul 1097 cavalerii au ajuns la Constantinopol, unde au încheiat o înţelegere cu Alexie Comnenul, prin care se angajau să recunoască suveranitatea împăratului în teritoriile cucerite de la turci. Cruciaţii au respins armata selgiucidă şi au cucerit Niceea şi Dorileea (mai-iulie 1097). Antiohia a rezistat şapte luni, dar în cele din urmă a fost şi ea ocupată (1098). Cruciaţii au trebuit să-lupte cu musulmanii încă un an pentru a-şi croi drum spre Ierusalim. Dar în anul 1099 Ierusalim a căzut în mâinile lor.

În urma cuceririlor făcute, s-au creat mai multe formaţiuni politice, conform sistemului politico-vasalic din Occident: regatul Ierusalimului, Principatul Antiohiei, Principatul de Galileea comitatele de Tripoli, Edessa, Jaffa, senioriile Tyr, Ramla, Kerak, Ascalon, Beirut, Sidon, Ibelin şi altele. Organizarea lor este cunoscută din "Aşezămintele Ierusalimului", o culegere de norme juridice privind obligaţiile şi drepturile clasei feudale, care reprezintă expresia clasică a ordinii feudale. Pentru menţinerea ordinii în rândul populaţiei cucerite şi pentru înlăturarea răscoalelor s-au înfiinţat ordine militaro-călugăreşti: Ordinul Ioaniţilor şi Templierilor, organizat la începutul secolului al XII-lea de călugării francezi şi Ordinul german al teutonilor, spre sfârşitul aceluiaşi veac.

Cruciada a II-a (1147-1148)

Turcii nu au renunţat la teritoriile pierdute. Căpeteniile selgiucide, pe moment, au pus capăt rivalităţilor dintre ele şi unindu-se au început contraofensiva, ajutate fiind de nemulţumirile din rândul populaţiei supuse, care se răscoală în mai multe rânduri. Cele două războaie purtate, în anii 1144-1146, între cruciaţi şi selgiucizi au sfârşit cu recucerirea Edessei de către musulmani. Aceasta a fost cauza organizării celei de a doua cruciade (1147-1148) de către papa Eugen al III-lea. O armată franceză, condusă de regele Ludovic al VII-lea şi o oaste germană, în frunte cu împăratul Conrad al III-lea, mergând pe urmele primilor cruciaţi, în vara anului 1148, au ajuns la Constantinopol, de unde, pe vase bizantine, puse la dispoziţie de împăratul Manuel Comnenul, au trecut în Asia Mică. Aici cele două oştiri au fost risipite de turci, iar Ludovic şi Conrad, cu resturi din armată, şi-au sfârşit expediţia ca simpli pelerini.

În tot acest timp turcii continuau ofensiva. Sultanul Damascului şi Egiptului, Saladin, un militar şi om politic capabil. a unit lumea musulmană sub conducerea sa şi şi-a îndreptat atacul împotriva Ierusalimului. În lupta de la Hattin (1187), în apropiere de lacul Tiberiada, sultanul a înfrânt pe regele Ierusalimului, Guy de Lusignan şi a pus stăpânire pe oraş. Guy de Lusignan este considerat un om nesabuit deoarece a condamnat o armata intreaga la moarte, el fiind avertizat sa nu plece din cauza ca nu aveau apa. Cand cele 2 armate au ajuns fata in fata, iar cruciatii nu au avut nici o sansa impotriva arabilor care erau mai multi si mult mai bine pregatiti. Din cauza lui Guy de Lusignan, Ierusalimul a fost cucerit si au murit numerosi oameni.

Cruciada a III-a (1189-1192)

Papa Clement al III-lea a lansat un nou apel de cruciadă, la care au răspuns regii Angliei şi Franţei - Richard Inimă de Leu şi Filip al II-lea August - şi împăratul Germaniei, Frederic I Barbarossa. În vara anului 1190 o armată uriaşă, bine echipată, era gata de război. Filip al II-lea s-a îmbarcat cu oastea sa la Genova, iar Richard I, la Marsilia, în timp ce Frederic I lua drumul pe uscat. Primii doi suverani, abia plecaţi, au debarcat în Sicilia, unde au făcut un popas lung, de un an, fapt ce i-a permis împăratului german să ajungă primul în Asia Mică, unde a reuşit să-l învingă pe sultanul de Iconium. Victoria, însă,nu a putut fi fructificată, deoarece Barbarossa a murit înecat pe când încerca să traverseze, călare, râul Cydnus. Rămaşi fără conducător, cea mai mare parte din cruciaţi s-au împrăştiat, numai un număr mic, sub comanda ducelui Austriei, Leopold al V-lea, şi au continuat drumul, iar în anul 1191 cele trei armate se întâlneau în preajma Ierusalimului, după ce în drumul său Richard cucerise insula Cipru şi o cedase lui Guy de Lusignan. Singura acţiune comună a armatelor cruciade a fost participarea la asediul Acrei, început în anul 1189, intervenţia lor determinând, în mare măsură, capitularea oraşului (13 iulie 1191). După acest succes au început neînţelegerile din tabăra cruciaţilor, ele obligând pe cei trei conducători să abandoneze expediţia. Ca o mentiune trista, dupa ce a intrat in Ierusalim, Richard a executat 3000 musulmani, in mare majoritate, femei, bătrâni, copii,o adevarată încercare de epurare etnică. Pe drumul de întoarcere, Richard a devenit o perioada prizonierul lui Leopold, fiind eliberat numai dupa plata unei răscumparari însemnate

Cruciada a IV-a (1202-1204)

Cruciada a IV-a este legată de numele puternicului pontif Inocenţiu al III-lea şi de politica sa de a-şi impune supremaţia asupra întregii lumi creştine, occidentale şi orientale. În anul 1190 papa a început predicarea cruciadei, dar armata se aduna greu.

La începutul secolului al XIII-lea cruciadele îşi pierduseră baza populară, între cruciada populară şi cea aristocratică distanţa se adâncise, păturile sărace nu mai aveau încredere în acţiunile nobililor, de aceea, despre cruciada a IV a a însemnat o abatere făţişă de la scopul de cruciadă. Mai întâi, pentru că expediţia a fost plănuită împotriva Egiptului, centrul unităţii musulmane, şi nu ca o acţiune de cucerire directă a Ierusalimului. În al doilea rând, expediţia a început prin asediul cetăţii Zara (noiembrie 1202), situată pe coasta Dalmaţiei şi stăpânită de regele Ungariei, rege catolic aflat sub protecţia scaunului apostolic. Cucerirea Zarei fusese cerută cruciaţilor de către dogele Veneţiei, Henric Dandolo, în schimbul transportării trupelor până la Alexandria. În al treilea rând, în urma unei abateri de la planul iniţial al cruciadei, cavalerii s-au îndreptat spre Bizanţ unde lupta pentru tron favoriza o intervenţie. Şi de data aceasta cruciaţii erau îndemnaţi de dogele Veneţiei, care dorea să şi sporească privilegiile comerciale în Imperiul de Răsărit.

În luna mai a anului 1203, cruciaţii, îmbarcaţi pe vase veneţiene, au sosit la Constantinopol, au cucerit oraşul şi au reînscăunat pe Isac al II-lea Anghelos, căruia apoi i au pretins despăgubiri băneşti pentru ajutorul dat. Cum bazileul nu a putut achita suma cerută, în anul 1204 cruciaţii au dat din nou asalt capitalei, au cucerit o şi au luat o în stăpânire.

Consecinţa cruciadei a IV-a a fost desfiinţarea Imperiului bizantin şi împărţirea lui în mai multe state: Imperiul Latin de Răsărit, împărat fiind ales Balduin de Flandra, Niceea, Epirul şi Trapezuntul. Veneţia, dat fiind contribuţia pe care o adusese în această expediţie, primea privilegii comerciale şi stăpâniri teritoriale întinse. La cruciadă au mai participat Ludovic de Blois şi Geoffroi de Villehardouin.

Imperiul bizantin a fost restaurat în anul 1261, dar el nu şi a mai găsit vitalitatea din trecut. Cruciada a IV-a, prin efectele ei, a contribuit la eşecul final al cruciadelor.

Cruciada a V-a (1217-1221)

Papa Honoriu al III-lea, îl însărcină pe arhiepiscopul Acrei, Jacques de Vitry să propovăduiască “războiul sfânt” în Siria şi Palestina. În statele cruciate care mai rămăseseră domneau acum principiile legilor numite Aşezămintele Ierusalimului. Conform acestora exista domnia deplină a baronilor şi existau relaţiile sociale de tip feudal.

La această cruciadă porniră spre Acra, locul de întâlnire al cruciaţilor, o serie de feudali: ducele de Austria, Leopold al VI-lea, regele Ungariei, Andrei al II-lea, din Germania veneau pelerini şi baroni din ţările cruciate. La sfârşitul lui octombrie 1217 se ţinu un mare consiliu de război la Acra.

Armatele cruciate, care numărau 2000 de cavaleri, câteva mii de soldaţi călări, circa 20000 de pedeştri şi numeroase trupe neregulate, porniră la atac. Sultanul Egiptului Malik al-Adil ştia că atacul se rezuma la o cavalcadă a feudalilor, iar întreaga expediţie a cruciaţilor la limitele unui pelerinaj armat. Malik al-Adil se îndreptă spre Damasc, apoi trimise trupe de întărire la Ierusalim. Regele ungarie îmbolnăvindu-se se întoarse acasă în anul 1218.

Jean de Brienne, regele Acrei, se gândi să se folosească de flotele europene pentru a cuceri Alexandria şi Damietta. După el, cheile Ierusalimului se găseau la Cairo, deci trebuia înfrânt sultanul Egiptului, Malik al-Adil. Oraşul Damietta cade iar Malik al-Adil moare în 31 august 1218. Noul sultan al Egiptului, Malin al-Kamil, încearcă să reia ofensiva pentru a despresura Damietta; dar luptătorii lui nu scapă cu viaţă din lupta din 9 octombrie 1218.

Viceregele Damascului, Al-Muazzam, fratele lui Malin al-Kamil, porunci să se distrugă toate zidurile de apărare ale Ierusalimului. Dărâmarea începu la 19 martie 1219. Al-Muazzam avea convingerea că în curând musulmanii vor fi constrânşi să predea Ierusalimul în schimbul poziţiilor ocupate de cruciaţi în Egipt. El socotea că e mai bine să predea un oraş pustiu şi ruinat, decât un loc întărit.

Leopold al VI-lea, ducele de Austria, se reîntoarse în Europa. Malin al-Kamil, sultanul Egiptului, propuse cruciaţilor ca aceştia să ridice asediul Damiettei în schimbul restituirii Ierusalimului. Legatul papal, cardinalul Pelagius de Albano, determină consiliul de decizie să respingă propunerile sultanului Malin al-Kamil.

Cruciaţii pedeştri porniră la asaltul Damiettei, dar Malin al-Kamil şi garnizoana din oraş îi respinseră. Cruciaţii, întării cu noi forţe sosite din Europa, asaltară Damietta pe care o cuceriră la 5 noiembrie 1219. Cruciaţii aveau de gând să facă din Damietta un centru de rezistenţă asemănător Acrei.

Eyubizii (populaţia din Egipt) porniră să salveze Egiptul în 1220. Din pricina neînţelegerilor cu legatul papal, cardinalul Pelagius de Albano – nobil spaniol, regele Acrei, Jean de Brienne, părăsise conducerea cruciadei lăsând-o numai în seama legatului papal. Delegaţii eyubizilor propuneau să se facă un schimb între Damietta şi regatul Ierusalimului. Nobilul spaniol respinse din nou propunerea făcută. El hotărî să se pornească cu toate forţele la cucerirea oraşului Cairo. Regele Jean de Brienne, care se retrăsese la Acra, se răzgândi şi făcu cale întoarsă, debarcând la Damietta la 7 iulie 1221.

Sultanul Malin al-Kamil mai făcu o ultimă propunere cruciaţilor de a le restitui regatul Ierusalimului, cu condiţia ca ei să părăsească Egiptul. Legatul papal refuză din nou oferta sultanului. Cardinalul Pelagius de Albano dădu ordinul de plecare spre Cairo, iar Jean de Brienne se supuse, ca să nu fie considerat trădător.

Malin al-Kamil se ferea să dea vreo bătălie înainte de a primi ajutoare şi încearcă o nouă conciliere dar legatul papal refuză orice înţelegere. În timp ce cruciaţii urcau pe nil Malin al-Kamil porunceşte ruperea digurilor, astfel cruciaţii sunt parţial înecaţi iar trupele egiptene le tăiaseră astfel drumul. Pentru cruciaţi bătălia e pierdută.

La 7 septembrie 1221, Damietta fu predată foştilor ei stăpâni. Cruciaţii se îmbarcă o parte pentru Europa, o parte pentru Răsărit, întorcându-se la locurile cucerite de ei în vremea primei cruciade. Pacea încheiată acum va fi menţinută timp de opt ani: 1221-1229.

La Acra, Tripoli şi Antiochia baronii şi conducătorii se luptă mai departe între ei pentru putere şi interese mărunte.

Cruciada a VI-a (1228-1229)

Jean de Brienne, regele Acrei, avea din căsătoria cu Maria de Ierusalim o fiică, Isabella (sau Yolanda). Ea era, prin mama ei, moştenitoarea legitimă a regatului Ierusalimului (Acrei). Frederic al II-lea rămase văduv iar Papa Honoriu al III-lea şi marele magistru al Ordinului Teutonic, Hermann von Salza, avură ideea să-l căsătorească cu Isabella, pentru a-i asigura astfel succesiunea la tronul regatului Ierusalimului.

În anul 1225, episcopul Giacomo de Patti celebrează căsătoria lui Frederic al II-lea cu Isabella de Ierusalim (la 14 ani). După ce primi inelul nupţial la Acra, Isabella fu încoronată împărăteasă la Tyr, apoi plecă spre apusul Europei.

Frederic al II-lea îl deposedă pe Jean de Brienne de regatul sirian.

În 1223 izbucni un conflict între cei trei fraţi eyubizi. Sultanul Egiptului şi cel din Jazira se uniseră contra fratelui lor din Damasc - Al-Muzzam, învinuindu-l că, ajutat de cete mongole, el urmăreşte să-şi impună autoritatea asupra statelor lor. În anul 1227, sultanul Egiptului, Malin al-Kamil a cerut ajutor lui Frederic al II-lea.

Papa Grigore al IX-lea îl excomunicase pe Frederic al II-lea în anul 1227, din cauza vieţii imorale pe care o ducea şi a raporturilor sale prieteneşti cu sultanul Malin al-Kamil. Papa îi interzise să conducă cruciada, dar fără a ţine seamă de papă Frederic al II-lea se îmbarcă şi pleacă în Siria la în iunie 1228.

Frederic al II-lea se opri mai întâi în Cipru, încercând să pună mâna pe acest regat; dar Jean d’Ibelin regentul regatului Ierusalimului şi Ciprului, îşi organizează apărarea şi îl respinge pe Frederic al II-lea. El conducea o cruciadă excomunicată, islamofilă. Frederic al II-lea cere lui Malin al-Kamil cedarea Ierusalimului în schimbul altor teritorii.

Frederic al II-lea întreprinde un fel de expediţie armată de la Acra la Jaffa. Se ajunge la încheierea tratatului din 18 februarie 1229, prin care Ierusalimul era cedat cruciaţilor (acum împăratul german fiind şi rege al Ierusalimului ), împreună cu oraşele Bethleem şi Nazareth. În martie 1229, Frederic al II-lea intră în Ierusalim unde este încoronat ca rege al Ierusalimului.

Frederic al II-lea rămâne indiferent de problemele religioase şi hotărăşte ca Ierusalimul să rămână oraş deschis. El se întoarce la Acra deoarece baronii se răsculaseră împotriva sistemului său centralizat de conducere. Nereuşind să ajungă la o înţelegere cu baronii, Frederic al II-lea se întoarce în Italia, în mai 1229.

Cruciada a VII-a (1248-1250)

În 1244, după recuerirea Ierusalimului de către musulmani, patriarhul din Ierusalim trimisese emisari la principii şi regii din Occident, cerându-le organizarea unei noi cruciade generale. La conciliul de la Lyon din iunie-iulie 1245, se lansa chemarea pentru această cruciadă.

În decembrie 1244, Ludovic al IX-lea, regele Franţei, făgăduise că va organiza el însuşi o cruciadă. El nu urmărea altceva decât să acapareze pământuri şi pradă bogată în răsărit. În vara anului 1248 Ludovic al IX-lea părăsi Parisul îmbarcându-se pentru insula Cipru, unde trebuia să aibă loc adunarea generală a trupelor. Cruciada a şaptea avea un caracter francez , pentru că în jurul lui Ludovic al IX-lea se adunară numai nobili francezi. În septembrie 1248, cruciaţii francezi ajungeau în insula Cipru, unde fură primiţi de regele Henric I al Ciprului.

Frederic al II-lea care continua să aibă legături strânse cu sultanul, informa curtea din Cairo despre toate aceste lucruri. Sultanul eyubid al Egiptului şi Damascului era pe atunci mulatrul Al-Salih Eyub.

În primăvara anului 1249, Ludovic al IX-lea se îmbarcă împreună cu oamenii săi, la care se adăugaseră baroni din Siria şi Cipru. Numărul total al cruciaţilor se ridica la aproximativ 15000 de oameni. Ajunse în faţa Damiettei, în ziua de vineri, 4 iunie 1249, dar sultanul, prevenit, avuse timp să se înarmeze. Ludovic al IX-lea porunci să se înceapă debarcarea; dorea să câştige timp ca să poată stabili un cap de pod în faţa Damiettei. Bătălia se încheie în faţa cruciaţilor. La 6 iunie 1249 cruciaţii pătrundeau în Damietta, pe care o găsiseră deschisă, goală şi neatinsă. Trupele cruciate se aleseseră cu o pradă bogată.

Sultanul eyubid, Al-Salih Eyub, va muri în noiembrie 1249, conducerea luând-o văduva sultanului, Shajar al-Durr, care tăinuia moartea sultanului. Ea ceru proclamarea fiului ei, Turan-şah, ca moştenitor şi numirea lui Fakhr al-Din ca atabeg, comandant al trupelor egiptene, care urma să acţioneze în numele sultanului. Dar vestea morţii sultanului ajunse şi în tabăra cruciaţilor. Porni apoi marşul de la Damietta spre Cairo.

Cruciada a VIII-a (1270)

Răspunsul la apelul papii referitor la o nouă cruciadă il dă Ludovic al IX-lea, regele Franţei, protagonistul celei de-a şaptea cruciade. Într-o adunare solemnă, la 24 martie 1268, regele îşi anunţă hotărârea de a mai conduce o cruciadă.

La 1 iulie 1270, vasele cu cruciaţi pornesc spre Siria, dar corăbiile îşi schimbă ruta spre Tunisia. În Tunisia puterea o deţinea dinastia berberă a hafsidilor, monarh fiind emirul Abu’Abd Allah. Schimbarea destinaţiei s-a explicat prin politica personală a lui Carol d’Anjou, ajuns rege al Siciliei, care nu-i ierta emirului din Tunisia că oferise azil celor fugiţi din Sicilia şi că dinastia hafsidă nu voia să mai plătească tributul pe care-l vărsa mai înainte fostei dinastii (de Hohenstauffen) din Sicilia. Deci, în loc să ajungă la Acra, care îşi trăia ultimele ceasuri, cruciaţii au ajuns în Tunisia unde nu căutau decât noi cuceriri şi jafuri. Baibars, sultanul mameluc al Egiptului oferă ajutor emirului Tunisiei. Dar regele Franţei, Ludovic al IX-lea, moare în luptă, iar puţinii cruciaţi rămaşi în viaţă s-au întors în Franţa.

Cu această ultimă încercare aşa-numitele "cruciade clasice" au luat sfârşit. Rând pe rând statele din Orient au fost recucerite de musulmani. În 1268 a fost recucerită Antiohia, în anul 1289 Tripoli, iar în anul 1291, Acra, ultimul centru de rezistenţă al cruciaţilor. Doar regatul Ciprului a rămas în mâna "latinilor" mai multă vreme, el fiind cucerit de Imperiul Otoman abia în 1571.

Urmările cruciadelor

Cruciadele au avut consecinţe negative şi pozitive, cele negative decurgând din distrugerile de bunuri şi masacrele ce aveau loc în timpul războaielor, din exploatarea populaţiei supuse, cele pozitive constând în contactul dintre două civilizaţii, care s-au influenţat reciproc.

Statele creştine formate, deşi au avut un caracter efemer, au contribuit ca timp de două sute de ani, zeci de mii de cruciaţi să se deplaseze în Orientul Apropiat şi, o dată cu ei, au pătruns şi moravurile apusene, pe care clasa dominantă din Orient le-a adoptat. La rândul lor, feudalii apuseni au împrumutat forme ale rafinamentului şi luxului oriental, pe care le-au adus apoi în Europa.

Cruciadele au contribuit la dezvoltarea legăturilor dintre Orient şi Occident. Relaţiile comerciale ale Europei apusene cu orientul s-au accentuat, fapt de care au profitat oraşele, mai ales cele din Italia şi sudul Franţei. În veacul al XIII-lea, Veneţia şi Genova făceau comerţ cu Orientul prin porturile Siriei şi Egiptului. Ele aduceau mărfuri din Orientul musulman, din China, insulele Sonde, din India. Veneţia şi Genova au înfiinţat factorii comerciale la Caffa şi la Tana, de unde făceau negoţ cu Rusia şi Polonia, astfel că în perioada amintită se poate vorbi de o supremaţie maritimă şi comercială a celor două oraşe în întreg bazinul Mediteranei. Prin mijlocirea oraşelor s-au răspândit unele procedee orientale în domeniul industriei textile şi al prelucrării metalelor. În Europa s-au introdus unele culturi noi ca: orezul, pepenele, caisul, lămâiul.

Din punct de vedere politic, cruciadele au înlesnit, în Europa apuseană, procesul de centralizare şi de afirmare a regalităţii, ca urmare a slăbirii unei părţi a nobilimii şi a ştirbirii adusă autorităţii papale.

Pentru ţărănime expediţiile în Orient au însemnat o sporire a obligaţiilor, pentru a acoperi cheltuielile ce le făceau nobilii. Dar, în acelaşi timp, ele au stimulat procesul de eliberare a ţăranilor din şerbie, eliberarea prin răscumpărare fiind şi ea o sursă de venit. Aceeaşi nevoie de bani a făcut ca nobilii să cedeze presiunii oraşelor de a-şi răscumpăra libertatea.

Cultura a fost şi ea influenţată de cruciade. Din cea de-a doua jumătate a secolului al XII-lea, se pun bazele orientalisticii. Cunoaşterea Orientului a dat gândirii filosofice, începând cu Raymond Lulle şi Toma d'Aquino un nou impuls şi o nouă orientare. Cruciadele au dus la îmbogăţirea literaturii europene cu noi teme şi la dezvoltarea ei în limba maternă. Arhitectura din secolele XIII-XIV, mai ales în Italia, se resimte de influenţele orientale, tot aşa cum în Siria şi Palestina stilul renan şi romanic din nordul Franţei au lăsat vestigii (castelele , Kerak, Ibelin, mânăstirea de lângă Bethleem).