Zama 202 i.Hr

Bătălia de la Zama care a avut loc în jurul datei de 19 octombrie 202 î.Hr., a fost bătălia finală şi decisivă a celui de-al doilea război punic. Armata romană condusă de Publius Cornelius Scipio a înfrânt armata cartagineză condusă de Hannibal Barca.

La fel ca la Cannae, întâlnirea dintre romani şi Hannibal trebuia să fie la scară largă. Fiecare armată avea de la 35000 la 40000 de oameni. Hannibal avea însă din nou elefanţi, dar infanteria lui era de mult mai slabă calitate decât cea a legionarilor lui Scipio. În plus Scipio avea şi avantajul că reuşise să achiziţioneze cavalerie numidiană.

Scipio a încercat să folosească aceleaşi tactici pe care le-a folosit Hannibal în lupte, dar nu i-a reuşit. Romanii erau aşezaţi în 3 rânduri, creând o rezervă foarte eficienă în spate. Pe partea stângă se afla cavaleria aliaţilor Italieni, pe când pe partea dreaptă se aflau cavaleria numidiană.

Hannibal îşi aranjase armata tot în trei rânduri. Mercenarii erau în primul rând, al doilea rând era format din forţele cartagineze, şi, ultimul rând era format din veteranii campaniei din Italia. Exact în faţa armatei a aşezat elefanţii. Pe partea stângă se afla cavaleria numidiană, iar pe partea dreaptă cea cartagineză.

Soarta luptei a fost decisă în momentul în care cavaleria romană şi cea numidiană, oprindu-se din urmărirea călăreţilor punici, au ajuns în spatele armatei lui Hannibal. Victoria a fost deplină, şi îndelungul război s-a terminat. În urma acestei lupte Publius Cornelius Scipio a fort numit Africanus, cuceritorul Africii. Hannibal a scăpat cu viaţă şi s-a întors în Cartagina unde a propus negocieri.

În 201 Î.Hr. a fost semnată pacea. Roma a dictat nişte termeni ai păcii foarte duri. Cartagina trebuia:

- să renunţe la flotă

- să recunoască cucerirea peninsulei Iberice de către Roma

- să devină stat dependent de Roma

- să cedeze toţi elefanţii de război

- să plătească 10000 de taleri pe an

- să accepte că nu va putea declara război unei ţări fără acordul Romei

- să îl demită pe Hannibal din funcţia de general.

În urma acestui război, Roma, de la o putere regională, a devenit o putere imperială internaţională, stăpânind Peninsula iberică, imperiul Cartaginez, şi urmând să-şi întoarcă atenţia asupra estului mediteranei. Hannibal, după un timp a fost ales consul în Cartagina, dar romanii au fost informaţi că Hannibal ar dori să se alieze cu Imperiul Seleucid, şi au dedus că vrea să îi atace pentru a doua oară. Prin urmare Hannibal a fugit din Cartagina şi pentru a nu fi capturat de către romani, s-a sinucis prin otrăvire la Libyssa în iarna dintre 183 Î.Hr. şi 182 Î.Hr. În acelaşi timp a murit şi Scipio ostracizat de Roma.

Invazia teutonilor si cimbrilor 120-101 i.hr

Teutonii (latină Teutoni; greacă Teutones) a fost după izvoarele romane un popor germanic care provin din regiunea Jütland situată la vărsarea fluviului Elba între Marea Baltică şi Marea Nordului. Teutonii au migrat prin anul 120 î.e.n. împreună cu cimbrii din Jutland ajungând până în Italia.

Termenul a fost preluat de la greci şi romani, fără a fi conturată precis originea lor. Ei pot să fie la fel de bine şi de origine celtă sau germană. De la ei s-au păstrat câteva denumiri geografice ca de exemplu Teutoburger Wald.

Istoricul roman Plinius este primul care aminteşte teutonii care trăiau pe coasta de vest din Jutland, probabil la sud de cimbri, şi făceau comerţ cu chihlimbar. După Ptolemeu, teutonii erau aşezaţi între Elba şi Odra, după câteva inundaţii masive în regiune părăsesc regiunea.

In anii 120 î.H. triburile cimbre părăsesc Jutlandul şi se alătură teutonilor traversând împreună teritoriul Germaniei de azi. Acest fapt este atestat de urmele istorice descoperite la Vukovar (Croaţia). Nu s-a reuşit clarificarea faptului dacă cimbrii i-au urmat pe teutoni peste tot. Bătălia de la Noreia din anul 113 î.H. este descrisă de istoricii antici în mod diferit. Teutonii traversează Rinul şi după relatările lui Gaius Iulius Caesar pustiesc Galia, după care vor suferi o înfrăngere în faţa celţilor de pe teritoriul Belgiei. Germanii pornesc contra aşezările romane şi vor înfrânge armata romană în Bătălia de la Arausio, (105 î.H.) situat în sudul Galiei. Aici se vor despărţi de cimbri care pornesc spre Spania pe când teutonii rămân în Galia. După doi se vor uni sub conucerea lui regelui Teutobod, împotiiva romanilor, fiind învinşi de aceştia în bătălia de la Aquae Sextiae (102 î.e.H.). După înfrângerea suferită teutonii se vor aşeza pe valea lui Maas iar prin secolul II în regiunea râului Main.

Dupa 7 ani de adanci framantari, teutonii si ambronii s-au despartit de cimbrii. Marius si romanii i-au invins in timpul bataliei de la Vercellae din 102.
In 101 inainte de Christos, cei 65.000 de luptatori cimbri au ajuns in Italia si s-au gasit in fata a 10 legiuni romane conduse de Marius, invingatorul teutonilor. Trupele cimbre au fost decimate si regele lor Boiorix a fost ucis. Conform zvonurilor, ultimii supravietuitori, femei si copii s-au sinucis in loc sa prefere sa devina sclavi. In realitate, Roma a facut mai multi sclavi decat avea nevoie.
Unele lucrari vorbesc despre 140.000 de persoane (insa sunt cifre neverificabile). Aceasta masa de mana de lucru va fi insa unul din factorii explicativi a numeroase tulburari si revolte, dintre care cea mai cunoscuta este cea condusa de Spartacus.

Pydna 168 i.Hr

Batalia de la Pydna în 168 î.Hr. dintre Roma şi dinastia Antigonida reprezintă începutul adevăratei puteri de la Roma, şi sfârşitul celei de Antigonide. Este, de asemenea, de multe ori considerata a fi exemplu clasic de infrangere a falangăi macedonene, faţă de legiunea romana.
. Al treilea război macedonean a început în 169 î.Hr., după o serie de acţiuni ale lui Perseus care au provocat la Roma si a declarat război. La inceput romanii au realizat o serie de mici victorii, în mare măsură datorită lui Perseus care a refuzat sa-şi consolideze armatele. Până la sfârşitul anului de maree s-a schimbat dramatic şi Perseus a recâştigat cea mai mare parte a pierderilor sale, inclusiv cel mai important oras religioas Dion. Perseus s-a stabilit inatacabil într-o poziţie de pe râul Elpeus, in nord-estul Greciei.
Anul viitor, comanda corpului expediţionar roman a trecut la Lucius Aemilius Paullus, un soldat cu experienţă, care a fost unul dintre consulii pentru acest an. Paullus trimite un mic detasament (8200 oameni si 120 de cai) sub comanda lui Scipio Nasica spre coasta, o simulare pentru a-l convinge pe Perseus ca încearca să-l atace. În schimb, în acea noapte Scipio merge spre sud si ajunge la vest de ambele armate, apoi merg pentru a cadea in spatele armatei macedonene.
Un roman dezertoril informeaza pe Perseus care trimite un corp de 12000 de oameni pentru a bloca drumul. The encounter that followed sent Milo and his men back in disarray towards the main Macedonian army. Dupa aceasta armata lui Perseus s-a mutat spre nord şi a luat o poziţie în apropierea Katerini, un sat la sud de Pydna.
Paullus s-a intalnit cu Scipio, în timp ce Perseus isi mobilizate forţele sale pentru ceea ce părea a fi un atac de la sud de Scipio.Armatele romane au fost de fapt, la vest, şi atunci când au avansat l-au găsit pe Perseus deplin mobilizat.
A doua zi, 22 iunie, armatele au aşteptat până după-amiaza, când de fapt a început lupta. Romanii au avut 38000 de bărbaţi, dintre care 33400 au fost infanterie, inclusiv două legiuni. Macedonenii au avut de 44000 de soldaţi, din care 21000 au fost in falanga. Cavalerie a fost aproximativ egala, în jur de 4000 fiecare. Romanii au plasat cele două legiuni la mijloc, cu aliatii latini, italieni şi greci pe flancuri. The cavalry had been placed on the wings, with the Roman right being supplemented by 22 elephants . Cavaleria era pe aripi, romanii avand si 22 elefanţi. Falanga era in centrul liniei macedonene , cu elita de Garda de 3000 de oameni la stânga. Peltasii, mercenarii şi infanteria tracica era flancata de falangă, în timp ce cavaleria, destul de inegal, împărţita între cele două aripi. Aripa dreapta macedoneana era cea mai puternica si continea cavaleria grea (inclusiv elita escadră sacra), precum şi cavaleria traca.
Cele două centre s-au angajat la aproximativ 3pm, cu macedonenii avansand. Dar, cum falangă împinsese înainte, terenul a devenit mai denivelat si aceasta sa mutat în poale, şi linia a pierdut coeziunea. Paullus a ordonat legiuni sa atace in golurile dintre liniile falangei. In lupta de apropiere romanii erau avantajati si curand i-au impins inapoi pe macedoneni.
Perseus a fugit cu cavaleria dar apoi s-a predat lui Paulus. In total aproximativ 25000 macedonenii au murit si 40000 au fost capturaţi, iar Macedonia a devenit provincie romană.

Cannae 216 i.Hr

Bătălia de la Cannae, 2 august, 216 î.Hr., a avut loc aproape de oraşul Cannae în Apulia (sud-estul Italiei) a fost o bătălie semnificativă a celui de-al doilea război punic. Armata cartagineană condusă de Hannibal a distrus armata romană, superioară numeric, condusă de doi consuli: Lucius Aemilius Paullus şi Gaius Terentius Varro. Astăzi este privită ca una dintre cele mai mari bătălii tactice din istoria militară.

La începutul celui de-al doilea război punic, generalul cartaginez Hannibal a traversat foarte repede Alpii în timpul iernii şi a obţinut două victorii decisive asupra romanilor (bătălia de la Trebia şi bătălia de la Lacul Trasimene). După aceste pierderi, romanii sunt conduşi de dictatorul Fabius Maximus care devine celebru pentru tactica sa de a evita o luptă deschisă cu armata cartagineză. Totuşi, această tactică îl face nepopular printre romani.

Cei doi consuli nou aleşi de Senatul Roman, Lucius Aemilius Paullus şi Gaius Terentius Varro se hotărăsc să-l înfrunte în faţă pe Hannibal. Între timp o nouă armată romană se formase, numeric superioară.

Hannibal îşi aşezase tabăra la Cannae, unde deţinea un avantaj: vântul îi sufla din spate şi astfel cartaginezii aveau să lupte cu un duşman orbit de praf. Romanii şi-au aşezat şi ei tabăra la Cannae la estul râului Aufidus, care curgea pe lângă ambele tabere. Consulii romani, după ce şi-au împărţit trupele între ei, au făcut două castre fortificate. Cele două armate stăteau în locaţiile lor, gata de luptă, de două zile. Hannibal, pe deplin conştient de importanţa apei din râul Aufidus pentru trupele romane, a început sa-i trimită pe numizi dincolo de râu, ca să atace pe ostaşii însărcinaţi cu căratul apei. A doua zi, pe 2 august, Varro căruia îi venise rândul la comandă, fără să se sfătuiască cu colegul său, a dat semnalul de atac şi a trecut cu trupele rânduite în dispozitiv de luptă dincolo de râu.

Forţele combinate ale celor doi consuli totalizau 86.400 de ostaşi. În tabăra cealaltă, armata cartagineză deţinea 30.000 de efective infanterie grea, 6.000 infanterie uşoară şi 8.000 cavalerie.

Paullus l-a însoţit pe Varro, acordându-i sprijinul său, cu toate că nu-i încuvinţase hotărârea. După trecerea râului consulii îşi rânduiră linia de bătaie în modul următor: în aripa dreaptă, cea mai apropiată de râu, au aşezat cavaleria, iar în linia a doua pedestrimea; la marginea aripii stângi, frontul era alcătuit din cavaleria aliaţilor, încadrând la mijloc pedestrimea aliată, unită la centru cu legiunile romane. Prima linie de atac era alcătuită din sulitaşi împreună cu celelalte trupe auxiliare uşor înarmate. Consulii comandau aripile. Gaius Terentius Varro pe cea din stânga, iar Lucius Aeamilius Paullus pe cea din dreapta.

Desfăşurarea iniţială şi atacul roman

La revărsatul zorilor, Hanibal, după ce îşi trimisese înainte unităţiile de baleari şi celelalte trupe uşor înarmate şi după ce-şi trecu dincolo de râu toate forţele le aşeză în linie de bătaie în ordinea în care trecuse fiecare, şi anume: a aşezat cavaleria galică şi hispanică aproape de mal, având în faţă cavaleria romană; aripa dreaptă a fost lăsată în seama călăreţilor numizi, iar centrul frontului a fost întărit cu pedestrimea, astfel încât la mijloc se găseau galii şi hispanii, iar pe flancuri erau încadraţi de trupele de africani. Hasdrubal, fratele lui Hannibal, comanda aripa stângă iar Maharbal pe cea din dreapta. Centrul frontului îl comanda Hannibal.

Trupele auxiliare au pornit la atac, iar cea dintâi ciocnire s-a dat între unităţiile uşor înarmate. Apoi, cavaleria galilor şi hispanilor din aripa stângă a năvălit asupra aripii drepte romane într-un mod care semana prea puţin cu o luptă de cavalerie: căci cele două tabere trebuiau să se atace frontal, deoarece câmpul de luptă era prea îngust pentru ca adversarii să se poată desfăşura. Drept urmare, caii nu se mai puteau mişca, s-au îngrămădit unii în alţii. Adversarii s-au încleştat om cu om, trăgându-se unul pe altul de pe cal, astfel încât bătălia s-a transformt, în mare parte, într-o luptă de pedestraşi. Încăierarea a fost mai mult îndârjită decât de lungă durată, şi călăreţii romani au dat bir cu fugiţii.

Spre sfârşitul luptei dintre cele doua cavalerii s-a dezlănţuit şi atacul trupelor pedestre. Forţele romane au atacat concentric în rânduri strânse sub formă de unghi. După grele şi îndelungate eforturi, au izbutit să străpungă linia triunghiulară duşmană. Văzându-i că se retrag înspăimântaţi şi că fug în neorânduială, romanii pornesc în urmărirea lor cu şi mai mult zel şi bărbăţie şi ajung până la trupele de rezervă formate din africani, amplasate la cele două aripi într-un dispozitiv curbat, în timp ce în centru, unde se aflau forţele galice şi hispanice, linia de bătaie forma un intrând. În vreme ce frontul din centru mai întâi s-a echilibrat, iar apoi a dat înapoi pas cu pas, permiţând intrarea dispozitivului roman de atac în triunghi în mijlocul liniei inamice de luptă, trupele de africani de la aripi, executând o manevră de învăluire, au strâns cleştele, izbutind să surprindă trupele romane care se avântaseră cu nesocotinţă în centrul frontului.

Încercuirea armatei romane

Mărind şi mai mult învăluirea, cartaginezii au reuşit să-i încercuiască complet pe romani şi să le taie retragerea. Atunci, aceştia, după o luptă încheiată fără nici un avantaj, porniră o nouă bătălie, de data aceasta împotriva africanilor, acţiune care era însă de doua ori sortită eşecului: pe de o parte, datorită faptului că, fiind încercuiţi, erau nevoiţi să lupte în toate direcţiile, iar pe de altă parte pentru că, fiind total istoviţi, trebuiau să înfrunte un inamic odihnit şi plin de vigoare.

Consulul Aemilius Paullus, deşi chiar de la început fusese grav rănit de o piatră aruncată cu praştia, a condus o trupă de călăreţi cu care a restabilit lupta în câteva locuri, dar a murit pe câmpul de bătaie. Celălalt consul, fie din întâmplare, fie intenţionat, neintrând în învălmăşală a reuşit să scape împreună cu 50 de călăreţi, ducându-se la Venusia.

La Cannae au căzut, între 50.000 - 60.000 de soldaţi din partea armatei romane în timp ce armata cartagineză a suferit mult mai puţin.

Trasimene 217 i.Hr

În toamna anului 218, Hannibal a condus armata lui peste Alpi şi i-a învins comandanti roman, Publius Cornelius Scipio şi Tiberius Sempronius Longus, la Ticinus şi Trebia, afluenţii Padului. Prezenţa unui duşman la sud de Alpi era îngrijoratoare pentru romani, şi consulii din anul 217, Gnaeus Servilius Geminus şi popularul Flaminius Gaius, ştiau că ar fi trebuit să faca ceva. Nu mai puţin de unsprezece legiuni erau active, şi s-a decis să renunţe la câmpiile din Po, în cazul în care cavalerie puna nu a putut fi învinsa. În schimb, Hannibal a invadat Etruria, unde dealurile erau mai bine adaptate pentru infanterie grea romana.

Consul Flaminius a fost trimis la Arretium (modern Arrezo) cu două legiuni de 5000 de soldaţi fiecare, 10000 italici auxiliari, 1000 arcasi, 1000 bărbaţi usor-inarmati , precum şi între 2500 şi 3500 de calareti. El pazea partea de vest a Apenninilor. În acelaşi timp, colegul lui Servilius păzea Ariminum (Rimini). O a treia armata apăra Roma. Oriunde Hannibal ar fi ales să traverseze Apenninii, ar fi intalnit o puternică armată Romana, şi-ar fi fost mereu prins între cel puţin două armate.

Hannibal a ales drumul spre vest spre Etruria (care este identic cu cel modern dintre Bologna şi Florenţa), a trecut mlastinile de-a lungul raului umflat Arno, şi-a facut un ocol prin regiunea de la vest de Arretium de-a ajuns la Cortona, la sud de baza lui Flaminius . Aceasta a fost o manevra periculoasa, pentru că s-a expus atacurilor din flanc ale Romanilor, dar Hannibal voia sa forteze o lupta cu acest consul, înainte ca el sa-şi uneasca fortele cu alte armate romane. Flaminius, cu toate acestea, a fost prea inteligent pentru a înghiţi momeala.

Deci, Hannibal a trecut pe langa armata romana de la Arretium şi nu putea merge la Roma sau in est, în ambele cazuri, el ar fi fost blocat între forţele lui Flaminius şi o altă armată. El alege să treacă la Perusia (Perugia), în est, şi Flaminius il urmarea cu atenţie, având grijă să nu te stea prea aproape, pentru că cavaleria cartagineza ar putea ataca oricand. Ca urmare, romanii nu stiu exact ce face Hannibal .

Dimineaţa devreme, 24 iunie 217, consulul Flaminius a ordonat armatei sale sa iasa din tabără (în apropiere de staţia de cale ferată moderne Terontola) la Lacul Trasimene, care a fost atins la est de Borghetto. De aici, legionarii au urmat un duşman crezut a fi la o jumătate de zi spre est. Cu toate acestea, Hannibal a ordonat armatei sale sa ocupe dealurile de-a lungul lacului.

Pantele erau acoperite cu paduri si era ceaţă dimineaţa devreme. Prea târziu, romanii si-au dat seama că mergeau într-o cursă de-a lungul drumului între lac şi deal.

Romanii nu s-au putut deplasa spre sud, pentru că lacul e prea mare să înoate; ei nu au putut continua spre est, unde bărbaţi usor-inarmati blocau drumul în apropiere de oraşul modern Tuoro Sul Trasimeno; întoarcerea era imposibila, deoarece celtii lui Hannibal blocau drumul de retragere; singurul lucru pe care romanii puteau sa-l faca era sa se pregateasca pentru luptă şi de a lupta împotriva unui duşman de la nord. Cu toate acestea, auxiliarii de la sfârşitul celei de-a doua coloane au fost distrusi complet, la începutul luptei, si romanii au fost chiar de la început sub mare presiune din partea stânga şi din dreapta. După aproximativ două sau trei ore, cele două legiuni au fost distruse complet şi Flaminius a murit.

Cel puţin 15000 soldati au fost ucişi. One group that had managed to break through the Carthaginian lines and had marched to the east, was later rounded up by Hannibal's superior cavalry. Un grup, care a reusit sa sparga prin liniile cartagineze şi mers în marş spre est, mai târziu a fost ajunsa de cavaleria superioara a lui Hannibal.

Ticinus nov.218 i.Hr

E prima luptă a lui Hannibal împotriva romanilor pe teritoriul italian. După ce a intrat in Italia, Hannibal s-a confruntat cu forţele locale. Principalele două armate romane au fost duse în Spania şi Sicilia. Într-adevăr, Hannibal ar fi avut o strânsă întâlnire cu armata vest din Spania condusa de Publius Scipio la râul Rhone, în cazul în care ar fi traversat pe aici. Necunoscut lui Hannibal, Scipio a parasit trupele lui din Spania, în timp ce se întoarce în Italia pentru a prelua controlul. Când a aflat despre Scipio Hannibal trebuie să fi crezut că s-a intors si armata lui. Increderea a fost de asemenea mare de partea romana. Scipio a arătat dorinţa de a lupta mai devreme pe Rhone, care se repetă şi acum, de asemenea, marsaluind de-a lungul Padului. După ce au făcut contact, ambele armate au campat. A doua zi, ambele armate conduse de Hannibal şi Scipio au trimis puternice forţe spre inamic- Hannibal, probabil, a avut cea mai mare parte din restul de 6000 de cavalerie, în timp ce Scipio a luat toate fortele de cavalerie şi unele velites (infanterie armata cu sulite).
Cele două forţe au intrat în contact. Scipio a pregatit o tipica batalia de cavalerie pentru a doua zi, cu atacuri elegante care aruncau sulite, cu velites in fata lui ca o linie de trăgători. Cu toate acestea, acest plan a fost abandonat în curând de către ambele părţi, în favoarea unei busculade, eventual cu cavalerie pedestra la lupta. Această etapă de luptă a fost destul de stransa, dar Hannibal a pus cavalerie numidiana pe flancuri, gata de a invinge pe romani, iar în final, când au făcut acest lucru velites au fugit , permiţând numidienilor de a veni in spatele romanilor, care s-au prăbuşit în haos. Scipio însuşi a fost grav rănit, în această etapă, şi a fost salvat, fie printr-un sclav ligurian , sau într-o versiune mai puţin probabila de fiul său, viitorul Scipio Africanus.
În timp ce Hannibal pregătit pentru ceea ce ar fi fost principala bătălie, Scipio, eventual cu moralul distruse de rana lui, a decis să se retragă la sud de Po, şi a tras înapoi la Placentia. Hannibal a sosit de câteva zile mai târziu, şi formulat o oferta de lupta, dar a fost refuzat de Scipio. Galii s-au simtit incurajati si au trecut de partea punilor.

Trebia 218 i.Hr

Bătălia de la Trebia (sau Trebbia), a fost una din marile bătălii ale celui de-al doilea război punic, bătălie desfăşurată între forţele cartagineze conduse de Hannibal şi armata Republicii Romane condusă de consulul Titus Sempronius Longus, în anul 218 î.Hr
Hannibal avea o infanterie grea de 20000 de oameni asezati intr-o linie subtire, cu gali în mijloc şi libieni şi spanioli pe flancuri, cu 10000 de cavalerie împărţite egal între cele două aripi, şi, bineînţeles, Mago si ai lui 2000 de bărbaţi ascunsi in spatele romanilor. Armata romana era standard, cu 16000 legionares în centru, 10000 aliati infanterie pe fiecare flanc şi, în final, 2000 cavalerie pe fiecare flanc.

Longus ordonat armatei sale de a inainta în mod tradiţional roman, încet şi, în bună ordine. Primul contact între sulitasii celor două armate. Trupele romane erau mai putine , probabil obosite, şi de o calitate mai slabă decât cele punice, şi au fost invinse rapid. . Cavaleria romana a suferit într-un mod similar, şi, în curând, cavaleria şi sulitasii puni au atacat flancurile din armata romană. Numai in centrul romanii o duceau mai bine. Chiar daca atacul lui Mago a terminat pe aliaţi romanilor, nu a învins legiunile, care au spart centru lui Hannibal. Without reserves, Hannibal might have been in trouble, but by now it was clear that the Romans had lost, and the 10,000 legionaries made no attempt to rejoin the battle, instead fleeing back to Placentia. Fără rezerve, Hannibal ar fi avut probleme, dar până acum era clar că romanii au pierdut, şi 10000 de legionari nu au făcut încercarea de a se arunca în luptă, ci au fugit înapoi la Placentia.

Desi victoria lui Hannibal fusese una minora, aceasta va mobiliza triburile galice rebele, care vor suplimenta randurile invadatorilor cu 14.000 de luptatori, refacand numarul acestora la 40.000.

Legionari romani

Echipamentul esential era format din coif (cassis), armura (lorica segmentata), sabie cu 2 taisuri (gladius), sulita de lungime medie pt. aruncare (pilium), scutul (scutum) si sandale.

Coiful era era fabricat in general din bronz si incepand cu anul 100 i.e.n. acoperea ceafa si fruntea.

Armura se numea lorica segmentata , fiind formata din mai multe lame din bronz suprapuse. Se purta de aseamenea si camasa de zale. 38892krj67jig2z

Gladiusul era o sabie extrem de eficienta.

Era de dimensiuni mici (aprox 50cm), fiind astfel mult mai usor de manuit decat una grea, necesitand si mai putina forta si energie. ri892k8367jiig

Piliumul (sulita) purta un rol essential in lupta.

Se compunea dintr-un varf ascutit de metal asezat pe un suport de lemn. Sulita, lunga de 2m, era aruncata spre adversar putand sa zdrobeasca scutul acestuia, facandu-l mult mai vulnerabil in fata mortii.

Apararea frontala a soldatului roman era oferita de scutum. Acesta era fie rotund, din bronz, fie oval, dreptunghiular, de lemn, iar mai tarziu urma sa fie semicilindric sau hexagonal.

In lupta, soldatii mai purtau si o mantie rosie in timpul luptei. Aceasta tinea caldura si inducea frica in ochii inamicului.

Un soldat nu era nimic fara incaltaminte. In acele timpuri, aveau sandale. Aceastea erau rezistente si usor de reparat.

Artileria



Multi soldati nu apucau sa vada oamenii pe care ii omorau. Acestia erau artileristii. Omorau dusmanii de la zeci de metrii de departare. Cele mai importante arme de artilerie erau:

“Scorpio”

Balista

Catapulta

Cea mai celebra dintre cele 3 este fara indoiala catapulta. Aceasta a fost inventata in aprox. 400 i.E.N., de catre inginerii greci (printre care si Arhimede) in orasul Siracuza.

Catapulta dispunea de un arc care cand era desprins arunca pietre de dimensiuni mari, de multe ori pt. a distruge zidurile oraselor.

Balista era similara unei catapulte, avand doar un mecanism schimbat de tragere, prin intinderea unei coarde. Exista si o versiune mai mica a balistei, care arunca pietre de dimensiuni medii in aer.

Scorpio-ul se asemana cu un arc din Evul Mediu. Acesta arunca o sageata prin tragerea inapoi a unei coarde si apoi prin despridere brusca.

Nota: Armele de artilerie nu se limitau doar la pietre, folosind mai multe tipuri de munitie. Se mai foloseau si bile in flacari din smoala.

TacticI

In timpul luptei, soldatii romani stateau cu scurile in fata, cot la cot, cei din spate urmandui in siruri cu scuturile ridicate deasupra capului celui din fata. Aceasta tactica se numea “testoasa”. Grupul de romani care avansa era astfel era protejat impotriva artileriei.

Soldatii se oboseau foarte usor in timpul unei batalii. Romanii au rezolvat aceasta problema. Soldatul lupta in primul rand doar 15 minute, dupa care se retragea lasand locul unui soldat odihnit.

O tactica folosita pentru cucerirea oraselor era izolarea totala. Orasul asediat era inconjurat de artilerie si soldati, asteptandu-se astfel terminarea proviziilor.Totusi, daca asteptarea dura un timp indelungat, romanii construiau turnuri de asediu cu ajutorul carora puteau escalada cu usurinta zidurile orasului.

Dar cea mai importanta tactica a romanilor era antrenamentul. Romanii erau instruiti pentru a lupta greu si pt. a improviza. Fiecare soldat era instruit ca un inginer.

UNITATEA soldatilor romani era motivul pentru care Imperiul era victorios in cuceririle militare. Soldatii erau apropiati unul de celalalt, fiecare gandindu-se la cel de langa el ca la un frate. Daca ar fi fugit din lupta, ar fi similar cu abandonarea familiei, un fapt imposibil de conceput. Prin urmare, soldatii ramaneau impreuna, indiferent de dificultatea situatiei.

Mantineea 360 i.Hr

În 367, Pelopida conduce o ambasadă la Susa. El îi aminteşte regelui că Teba a fost alături de perşi la Plateea, în 479. Tratatul care se încheie între ei prevede ca Lacedemona să acorde autonomie Meseniei, Atena să-şi retragă navele. În caz de refuz, ele vor fi atacate. Nici o cetate greacă nu ia în considerare condiţiile, iar Atena sfidează prin Timotei, hegemonul momentului şi atacă o serie de cetăţi aparţinând Marelui Basileu. Teba reacţionează prin pregătirea unei flote capabilă să înfrunte puterea navală a Atenei. Lansarea are loc în Egeea şi, în ciuda încercării lui Epaminonda de a atrage într-o alianţă maritimă insulele şi Chios şi Rhodos, aceasta eşuează. Timotei continuă expansiunea în Egeea şi creează o nouă cleruhie ateniană. Pe uscat are loc o confruntare decisivă între atenieni şi tebani la Mantineea, în Arcadia, în 362. Epaminonda moare în luptă.

Batalia de la Mantinea a fost luptat în 362 î.Hr. între Thebans,condusi de Epaminondas şi sprijinit de Arcadians şi liga Boeotiana împotriva Spartans,condusi de regele Agesilaus II şi ajutati de Athenians,şi Mantineans.

. Lupta a fost pentru a decide hegemonia peste Grecia, dar moartea lui Epaminondas şi înfrângerea Spartans au pregătit terenul pentru cucerirea Macedoneana a lui Phillip II.

Cele două armate s-au întâlnit în apropierea Mantinea în 362 î.Hr. Spartans, Athenians, Eleans şi Mantineans au fost condusi de către regele spartan, Agesilaus II.În armata tebana ierau incluse, de asemenea, contingentele de la oraşele-membre ale ligii pro-tebane Boeotian .


Deşi ambii generali au fost extrem de competenti, Epaminondas a invins la Mantinea. Folosind o versiune modificată a tacticii inventate la Leuctra, el a organizat trupele beotiene de pe partea stângă, aripa armata a lui cu o neobişnuit de adânca coloana de hoplites. Această formare a trupelor, este cunoscut ca un eşalon,
a încercat să stabilească superioritate locala numerica. As Greek battles were pushing-matches, it allowed the large, dense section of the line to force its way through the thinner classical phalanx. Aşa cum au fost luptele grecesti practic batalii de impingere, el a permis o mare si densa secţiunea a liniei pentru a forta liniile subtiri ale falangei. Epaminondas personal a condus această coloană de pe prima linie. Xenophon a descris aripa stânga tebana ca fiind "ca un trirema,
cu pinten de corabie în faţă."
Epaminondas a atacat şi pus pe fuga aripa dreapta spartana, câştigând bătălia. După ce a luptat în prima linie, el a fost rănit mortal. Liderii Iolaidas şi Daiphantus,
pe care el intenţionează să-l inlocuiasca, de asemenea, au fost ucişi. Pe patul de moarte, Epaminondas, lasa instructiuni pentru face pace, în ciuda faptului ca au castigat batalia. Fără conducerea sa, speranţele tebane pentru hegemonie s-au stins. The Spartans, however, having been again defeated in battle, were unable to replace them. Spartans, cu toate acestea, după ce a fost învinsi din nou în luptă, nu au putut să înlocuiască soldatii cazuti.

Leuctra 371 i.Hr

Teba are în perioada următoare o ascensiune fulminantă(371-362). Este reconstituită Liga beoţiană în care Teba deţine controlul. Armata este reorganizată de Gorgidas şi Pelopida într-un corp de elită, batalionul sacru. Epaminonda este strategul care obţine la Leuctra în 371 o victorie zdrobitoare împotriva armatei spartane, ucigând 400 dintre cei 700 de soldaţi redutabili ai falangei lacedemoniene. În anul următor, generalii Epaminonda şi Pelopida devastează Laconia şi ameninţă Sparta. Statele din jurul ei creează alianţe care o izolează. Sparta este nevoită să ceară ajutorul Atenei, singura putere capabilă să facă faţă situaţiei.

Primul razboi punic 264-241 i.Hr

Stanga: statuie cu zeul Baal


dreapta: vase punice

















Regatul grec al Syracuzei fusese salvat de amenintarile cartagineze de catre Pyrrhus si in special de basileul sau, abilul Hieron II. Dar mamertinii, mercenari campanieni-osci, initial in slujba Syracuzei, au pus stapanire pe Messana (azi Messina) si au jefuit Sicilia orientala. Cartagina, detinatoare a unor baze politico-militare in Sicilia, le-a impus protectoratul sau tocmai cand Hieron era pe punctul sa-i calmeze. Adica in 269 i.C, moment cand Roma „avea de furca" cu alti mercenari campanieni la Rhegium si in Calabria actuala. Pana la urma, mamertinii s-au pus sub protectia unei Rome preocupate tocmai de lichidarea ultimelor rezistente etrusce. Comitiile centuriate, impotriva ezitarilor senatului, accepta colaborarea cu mamertinii si apararea Messanei impotriva agresiunii Cartaginei.
Romanii aveau de altfel o anumita slabiciune pentru osci. Trupele romane alunga din Messana garnizoana cartagineza, abia instalata, si, in 263 i.C, incheie pace cu Svracuza, care plateste 100 de talanti ca despagubiri de razboi si se aliaza ferm cu Roma impotriva Cartaginei. Fortele militare angajate ;n conflict erau practic egale, dar confruntate, ambele, cu greutati financiare, in propriile lor cetati. Sprijiniti de syracuzani, in 262 i.C, romanii cuceresc Akragas sau Agrigentum si vand locuitorii acestei cetati ca sclavi. Dar razboiul a durat foarte mult. in 260 i.C, romanii au trebuit sa fabrice o flota militara, sortita ocrotirii bazelor proprii si blocarii celor ale punilor. Cu aceasta flota, consulul Duilius smulge cartaginezilor o importanta victorie navala la Mylae, in nordul Siciliei. Aceasta biruinta este fastuos sarbatorita la Roma. De aceea, in 256 i.C, consulul Marcus Attilius Regulus, „dopat" (sit uenia uerbo) de o noua victorie navala, lanseaza o ofensiva chiar in Africa punica. Aceasta operatie esueaza insa lamentabil, incat corpul expeditionar este silit sa capituleze. Dupa cateva victorii initiale, Regulus fusese invins de Xantippos, general spartan, mercenar aflat in serviciul Cartaginei. Xantippos reorganizase performant fortele militare de care dispunea Cartagina, Xantippos l-a zdrobit pe Regulus in batalia desfasurata la Tunes (actualmente Tunis). Consulul, luat prizonier, este trimis la Roma pentru a negocia o pace pe care el, acolo, o disuadeaza. Reintors in prizonierat, pe baza cuvantului de onoare, dat in clipa eliberarii provizorii, este lichidat. Generalul cartaginez Hamilcar Barcas repurteaza victorii in Sicilia. in 249 i.C, flota romana, comandata de consulul Publius Claudius Pulcher, care dispretuise presagiile defavorabile, este infranta la Drepanum (azi Trapani), in nord-vestul Siciliei. Romanii, tenaci, cum le era firea, fac un mare efort financiar si pun pe picioare o noua flota performanta. in 241, flota romana, comandata de Gaius Lutatius Catulus, zdrobeste intr-o batalie hotaratoare desfasurata la insulele Aegates principala forta navala cartagineza. Pe de alta parte, Hamilcar Barcas, supranumit „Fulgerul", nu este suficient sustinut in Cartagina insasi. incat in toamna anului 241 i.C. Cartagina cere pace. Romanii pierdusera totusi 30.000 de oameni, adica o cincime din efectivul militar cetatenesc.



Punii platesc o substantiala despagubire de razboi (3.200 de talanti de argint), esalonata pe zece ani. Ei abandoneaza Sicilia. Cu exceptia regatului siracuzan al lui Hieron II, Sicilia devine romana. Cum insa promagistratii provinciilor nu existau, guvernarea insulei revine unui quaestor naval, classicus, dublat de un pretor, in 227 i.C, care ii este superior. Sicilia este astfel convertita intr-un granar al unei Rome erijate in principala putere mediteraneana occidentala, la egalitate cu marile regate elenistice.





Moneda cu fondatoarea legendara a Cartaginei

regina Didona ( Dido )

Herakleia 280 i.Hr

Ruta lui Pyrrhus in Italia


















Bogata si influenta cetate greceasca din sudul Italiei, care era Tarentul, nu acceptase lesne distrugerea samnitilor. Nici alianta dintre Roma si Catargina, care, in 306 i.C, isi delimitasera zonele lor de influenta, respectiv in Italia si in Sicilia. Sprijinita de aliatii sai osci si campanieni, Roma a lansat o nefericita demonstratie militara in golful Tarentului. in aceasta situatie, tarentinii au solicitat si obtinut ajutorul militar substantial al unui reputat condotier elenistic. Ne referim la Pyrrhus, regele Epirului, stat de munteni saraci. El devenise basileu al Epirului in 296 i.C, la varsta de douazeci si trei de ani. Pyrrhus, alungat din Macedonia, a debarcat in Italia in fruntea unei disciplinate si bine antrenate armate elenistice. Dispunea chiar de elefanti de lupta, pe care romanii nici nu-i mai vazusera vreodata. Pyrrhus se bizuia pe 25.000 de soldati si pe 25 de elefanti. infruntarea lui de catre legiuni, in 280 i.C, la Herakleia, a insemnat un dezastru pentru ele. Falanga, ca formatiune de lupta, ii derutase pe romani. Elefantii de lupta ii speriasera teribil pe soldatii romani, care au pierdut pana la o treime din efectivele lor angajate in lupta. Pyrrhus lanseaza un mars triumfal asupra Romei, care se incheie la 60 de km de Oras. Senatul, indemnat de batranul Appius Claudius, nu accepta insa conditiile de pace propuse. in 279 i.C, Pyrrhus repurteaza o victorie foarte indoielnica asupra romanilor in Apulia, la Ausculum, ramasa cunoscuta in istorie sub forma sintagmei „victorie a la Pyrrhus". Pierderile mari în rândul armatei sale din bătălia de la Ausculum l-ar fi făcut pe rege să exclame: "Încă o victorie ca aceasta şi suntem pierduţi!"Romanii au pierdut 6.000 de soldati dintre cei 40.000 angajati in batalie, dar si Pyrrhus lasase 3.000 de morti pe campul de lupta. Pyrrhus trece in Sicilia, unde, timp de doi ani, lupta impotriva cartaginezilor si chiar a grecilor, rasculati impotriva sa. Reintors in Italia, este infrant, in 275 i.C, de romani la localitatea Maleventum, care, dupa victorie, va fi rebotezata Beneventum (Benevent). Dezamagit, basileul aventurier grec se reintoarce in Grecia. In orice caz el prilejuise romanilor o noua primejdie coplesitoare.
Pyrrhus si cu romanii


Vas decorat cu imaginea unui elefant

Razboaiele samnite 343-272 i.Hr

Razboinic samnit



Patru razboaie au fost necesare romanilor ca sa-i invinga pe samniti si pe aliatii lor. Ele s-au desfasurat intre 343 si 272 i.C. Miza era dominarea Italiei. Victoria finala asupra samnitilor a ilustrat preponderenta absoluta a Romei in peninsula. Romanii au inceput prin a taia accesul samnitilor spre cele doua tarmuri maritime. Au incercat sa-i atace din spate, adica din Apulia. insa, in 321 i.C, cand armata romana s-a straduit sa se strecoare in inima zonei samnite, adica intre Capua si Benevent, s-a produs catastrofa. Trupele romane, comandate de consulii Veturius si Postumius, au fost atrase intr-o cursa, intinsa in trecatoarea Caudium de samnitul Gavius Pontius. Romanii au fost obligati sa capituleze si sa treaca dezarmati sub jugul alcatuit de lancile invingatorilor. Acestea au fost celebrele „furci caudine". Celebre prin faptul ca au impus Romei una dintre cele mai umilitoare esecuri din istoria ei militara. Iar, in 315 i.C, samnitii i-au biruit din nou pe romani la Lautulae, un fel de Termopile al Italiei centrale. Foarte numeroase semintii si orase italice au fost captate intr-o mare coalitie antiromana, din care faceau parte etrusci, munteni sabellieni, galii etc. Soarta conflictului a inceput sa incline in favoarea Romei abia incepand din 314 i.C. intre 318 si 312 i.C, Capua a fost anexata de romani, care au instalat colonii in Campania. in 304 i.C s-a ajuns la o pace favorabila romanilor; insa interventia lor in Lucania a determinat reluarea ostilitatilor si victoria clara a legiunilor la Sentinum, in 295 i.C, asupra unei mari armate gallo-sam-nito-etrusce. Samnitii au fost practic alungati de pe teritoriile lor traditionale si impinsi spre Etruria. Roma castigase de fapt controlul asupra Italiei, desi samnitii au mai incercat sa reziste. Abia in 272 i.C, ei au fost definitiv invinsi si supusi Romei. Unii dintre ei nu au iertat romanilor subjugarea finala nici in secolul I i.C. Totusi luase nastere un prestigios stat romano-campanian.

Italia intre 750 si 500

Allia 387 i.Hr

Este una din cele mai mari infrangeri din istoria Romei.
















Invazia gallilor senoni, asa-numitul tumultus gallicus, a creat in curand probleme extrem de grave. Accidentul tragic astfel prilejuit Orasului ii va marca pentru totdeauna memoria colectiva. El ii va deprinde pe romani cu prudenta si tenacitate sporita. Gallii senoni incepusera prin a ruina asezarile etrusce din valea Fadului. Astfel lua nastere ceea ce se va numi Gallia cisalpina. indemnate de emisarii Syracuzei, in razboi cu cetatea etrusca Caere, numeroase cete de galii s-au raspandit in Italia centrala si meridionala. Una dintre aceste bande celtice, poate cea mai puternica, sub comanda lui Brennus, la 18 iulie 387 sau 386 i.C, pe micul rau Allia, adica la 15 km de Roma,( celtii sau galii erau in numar de 30,000 iar romanii 10-15,000 sau 70,000 la 40,000) a zdrobit fortele militare romane si a ocupat Orasul, cu exceptia Capitoliului, unde s-au retras ultimii aparatori ai Cetatii. Romanii au trebuit sa-si rascumpere eliberarea si sa decida astfel pe galii sa se retraga, dupa ce asediasera zadarnic Capitoliul timp de sapte luni. Retragerea gallilor senoni a costat 1.000 de libre de aur. La Veii si la Ardea, Camillus a reconstituit armata romana. Din nou, cetatea etrusca Caere a sustinut cu fervoare cauza Romei: i-a primit temporar zeii, sacerdotii, obiectele sacre si i-a furnizat un ajutor militar substantial, care i-a permis sa infranga pe galii. Alte raiduri celtice au fost respinse. Dupa 380 i.C, Roma a fost reconstruita. I s-a ridicat o noua incinta si a primit un perimetru de 430 de hectare. Republica romana a continuat, o vreme, alianta cu etruscii din Caere, sprijinind expeditiile maritime ale acestora. S-a incercat incheierea unei coalizari cu cetatea greaca a Massiliei (azi Marseille) si Roma, ajunsa unul dintre cele mai importante orase ale Italiei, a inceput sa fie cunoscuta de istoricii greci. Invazia generalizata a Italiei centrale de catre galii slabise Etruria si Latiul. S-a pus capat ultimei amenintari gallice abia in 332-329 i.C. in 358-354, Roma impune latinilor pacea intre asezarile lor si exercita un fel de protectorat asupra Etruriei. in 348 i.C, se incheie un tratat cu indepartata Cartagina, care ilustra capacitatile mediteraneene ale romanilor.

Hydaspes 326 i.Hr

Alexandru ajunge la Ind, unde il astepta Taxile, guvernatorul regiunii Taxila (regiune situata intre Ind si Hydaspes. Acesta, fiind in conflict cu vecinul sau Porus, si sperand ca Alexandru il va bate, il primeste pe regele macedonean cu bratele deschise si-i ofera tot suportul necesar. Dupa ce trece prin Taxila, Alexandru inainteaza cu armata pana la raul Hydaspes, unde Porus era deja campat pe celalalt mal si spera ca macedonenii se vor opri si vor astepta ca apele sa se retraga, acestea fiind acum mari, datorita ploilor si topirii zapezilor. Alexandru campeaza si el pe malul raului, fata in fata cu Porus si incepe ceea ce in ziua de azi numim diversiune. Mai intai, aduce grau in tabara ca sa-l faca pe indian sa creada ca se pregateste de iernat. Apoi, simuleaza treceri ale raului, ca sa-l faca pe acesta sa fie nesigur de momentul in care il va trece cu adevarat. Cu acestea, Alexandru si-a dat timp ca sa gaseasca solutia la adevarata lui problema: gasirea unui loc de traversare, lucru greu de facut, pentru ca Porus pazea cu strasnicie raul involburat si orice tentativa era sortita esecului. La un moment dat insa, gaseste un loc in care raul forma un cot, iar in mijloc, un ostrov. La adapostul noptii, pe o ploaie torentiala, regele macedonean isi aduna jumatate din armata (cealalta o lasa sa treaca raul atunci cand Porus isi va parasi pozitiile), trece raul si se ascunde in padurea care acoperea ostrovul, iar a doua zi, inca nedescoperiti fiind, trec pe malul celalalt (insusi Alexandru pune primul, piciorul pe mal!). Porus, apuca sa-i trimita in intampinare o parte a armatei, condusa de unul din fii lui, dar aceasta este pur si simplu nimicita de macedoneni, care acum inainteaza liberi spre armata indiana.
Aceasta lupta, a fost ceva inedit pentru oastea lui Alexandru, din cauza elefantilor care speriau caii si demoralizau ostasii prin masivitatea lor. In final insa, geniul militar al regelui, gaseste si aici solutia, ceea ce face ca titulatura de "geniu" sa o merite pe deplin. Din cate am citit, romanilor le-au trebuit trei lupte pentru a invinge elefantii, pe cand lui Alexandru nici una.
Asadar, armatele au ajuns sa se priveasca fata in fata. Alexandru are falanga in centru si cavaleria in partea dreapta sub directa lui comanda.Porus, are 100 de elefanti aranjati la distanta unul de altul iar printre ei, putin mai in spate, infanteria, aripile fiind aparate de care de lupta. Atacul incepe prin miscarea cavaleriei macedonene inspre carele din flancul indian stang. Porus, reactioneaza prin trimiterea carelor din dreapta pentru a contracara superioritatea macedoneana. Aceasta miscare insa, duce la dezastru, pentru ca Alexandru aduce o unitate de cavalerie, pe care o tinuse ascunsa pana acum, si ataca pe indieni (carele) tocmai in flancul drept, ceea ce duce la o semiincercuire locala. Intre timp, falanga da piept cu elefantii care reusesc sa provoace panica oriunde apareau, dar nu pentru mult timp, pentru ca Alexandru tocmai vantura carele si cavaleria si apare in spatele elefantilor si a infanteriei indiene care era acum inconjurata. Si ca totul sa fie complet, mai apare si Crateros cu partea de armata care a fost initial lasata dincolo de rau. Deznodamantul este cumplit: armata indiana este pur si simplu nimicita, putini fiind aceia care au scapat. Printre ei insa, s-a numarat is Porus, care ranit, fiind apuca sa fuga cu un elefant. Alexandru insa, incantat de indarjirea si demnitatea de care acesta a dat dovada, il convinge sa se intoarca din drum si il trateaza ca pe un rege, lasandu-l in continuare sa-si stapaneasca teritoriul asa ca si pana atunci (binenteles cu aceptarea suprematiei macedonene).
Asa s-a terminat lupta de la Hydaspes care a avut loc in luna aprilie a anului 326 i.e.n.