Cannae 216 i.Hr

Bătălia de la Cannae, 2 august, 216 î.Hr., a avut loc aproape de oraşul Cannae în Apulia (sud-estul Italiei) a fost o bătălie semnificativă a celui de-al doilea război punic. Armata cartagineană condusă de Hannibal a distrus armata romană, superioară numeric, condusă de doi consuli: Lucius Aemilius Paullus şi Gaius Terentius Varro. Astăzi este privită ca una dintre cele mai mari bătălii tactice din istoria militară.

La începutul celui de-al doilea război punic, generalul cartaginez Hannibal a traversat foarte repede Alpii în timpul iernii şi a obţinut două victorii decisive asupra romanilor (bătălia de la Trebia şi bătălia de la Lacul Trasimene). După aceste pierderi, romanii sunt conduşi de dictatorul Fabius Maximus care devine celebru pentru tactica sa de a evita o luptă deschisă cu armata cartagineză. Totuşi, această tactică îl face nepopular printre romani.

Cei doi consuli nou aleşi de Senatul Roman, Lucius Aemilius Paullus şi Gaius Terentius Varro se hotărăsc să-l înfrunte în faţă pe Hannibal. Între timp o nouă armată romană se formase, numeric superioară.

Hannibal îşi aşezase tabăra la Cannae, unde deţinea un avantaj: vântul îi sufla din spate şi astfel cartaginezii aveau să lupte cu un duşman orbit de praf. Romanii şi-au aşezat şi ei tabăra la Cannae la estul râului Aufidus, care curgea pe lângă ambele tabere. Consulii romani, după ce şi-au împărţit trupele între ei, au făcut două castre fortificate. Cele două armate stăteau în locaţiile lor, gata de luptă, de două zile. Hannibal, pe deplin conştient de importanţa apei din râul Aufidus pentru trupele romane, a început sa-i trimită pe numizi dincolo de râu, ca să atace pe ostaşii însărcinaţi cu căratul apei. A doua zi, pe 2 august, Varro căruia îi venise rândul la comandă, fără să se sfătuiască cu colegul său, a dat semnalul de atac şi a trecut cu trupele rânduite în dispozitiv de luptă dincolo de râu.

Forţele combinate ale celor doi consuli totalizau 86.400 de ostaşi. În tabăra cealaltă, armata cartagineză deţinea 30.000 de efective infanterie grea, 6.000 infanterie uşoară şi 8.000 cavalerie.

Paullus l-a însoţit pe Varro, acordându-i sprijinul său, cu toate că nu-i încuvinţase hotărârea. După trecerea râului consulii îşi rânduiră linia de bătaie în modul următor: în aripa dreaptă, cea mai apropiată de râu, au aşezat cavaleria, iar în linia a doua pedestrimea; la marginea aripii stângi, frontul era alcătuit din cavaleria aliaţilor, încadrând la mijloc pedestrimea aliată, unită la centru cu legiunile romane. Prima linie de atac era alcătuită din sulitaşi împreună cu celelalte trupe auxiliare uşor înarmate. Consulii comandau aripile. Gaius Terentius Varro pe cea din stânga, iar Lucius Aeamilius Paullus pe cea din dreapta.

Desfăşurarea iniţială şi atacul roman

La revărsatul zorilor, Hanibal, după ce îşi trimisese înainte unităţiile de baleari şi celelalte trupe uşor înarmate şi după ce-şi trecu dincolo de râu toate forţele le aşeză în linie de bătaie în ordinea în care trecuse fiecare, şi anume: a aşezat cavaleria galică şi hispanică aproape de mal, având în faţă cavaleria romană; aripa dreaptă a fost lăsată în seama călăreţilor numizi, iar centrul frontului a fost întărit cu pedestrimea, astfel încât la mijloc se găseau galii şi hispanii, iar pe flancuri erau încadraţi de trupele de africani. Hasdrubal, fratele lui Hannibal, comanda aripa stângă iar Maharbal pe cea din dreapta. Centrul frontului îl comanda Hannibal.

Trupele auxiliare au pornit la atac, iar cea dintâi ciocnire s-a dat între unităţiile uşor înarmate. Apoi, cavaleria galilor şi hispanilor din aripa stângă a năvălit asupra aripii drepte romane într-un mod care semana prea puţin cu o luptă de cavalerie: căci cele două tabere trebuiau să se atace frontal, deoarece câmpul de luptă era prea îngust pentru ca adversarii să se poată desfăşura. Drept urmare, caii nu se mai puteau mişca, s-au îngrămădit unii în alţii. Adversarii s-au încleştat om cu om, trăgându-se unul pe altul de pe cal, astfel încât bătălia s-a transformt, în mare parte, într-o luptă de pedestraşi. Încăierarea a fost mai mult îndârjită decât de lungă durată, şi călăreţii romani au dat bir cu fugiţii.

Spre sfârşitul luptei dintre cele doua cavalerii s-a dezlănţuit şi atacul trupelor pedestre. Forţele romane au atacat concentric în rânduri strânse sub formă de unghi. După grele şi îndelungate eforturi, au izbutit să străpungă linia triunghiulară duşmană. Văzându-i că se retrag înspăimântaţi şi că fug în neorânduială, romanii pornesc în urmărirea lor cu şi mai mult zel şi bărbăţie şi ajung până la trupele de rezervă formate din africani, amplasate la cele două aripi într-un dispozitiv curbat, în timp ce în centru, unde se aflau forţele galice şi hispanice, linia de bătaie forma un intrând. În vreme ce frontul din centru mai întâi s-a echilibrat, iar apoi a dat înapoi pas cu pas, permiţând intrarea dispozitivului roman de atac în triunghi în mijlocul liniei inamice de luptă, trupele de africani de la aripi, executând o manevră de învăluire, au strâns cleştele, izbutind să surprindă trupele romane care se avântaseră cu nesocotinţă în centrul frontului.

Încercuirea armatei romane

Mărind şi mai mult învăluirea, cartaginezii au reuşit să-i încercuiască complet pe romani şi să le taie retragerea. Atunci, aceştia, după o luptă încheiată fără nici un avantaj, porniră o nouă bătălie, de data aceasta împotriva africanilor, acţiune care era însă de doua ori sortită eşecului: pe de o parte, datorită faptului că, fiind încercuiţi, erau nevoiţi să lupte în toate direcţiile, iar pe de altă parte pentru că, fiind total istoviţi, trebuiau să înfrunte un inamic odihnit şi plin de vigoare.

Consulul Aemilius Paullus, deşi chiar de la început fusese grav rănit de o piatră aruncată cu praştia, a condus o trupă de călăreţi cu care a restabilit lupta în câteva locuri, dar a murit pe câmpul de bătaie. Celălalt consul, fie din întâmplare, fie intenţionat, neintrând în învălmăşală a reuşit să scape împreună cu 50 de călăreţi, ducându-se la Venusia.

La Cannae au căzut, între 50.000 - 60.000 de soldaţi din partea armatei romane în timp ce armata cartagineză a suferit mult mai puţin.