Salamina 480 i.Hr.

Ascendentul Europei în detrimentul Asiei şi moştenirea civilizaţiei greceşti sunt doar două dintre pietrele de temelie ale lumii moderne, considerate fireşti de europenii de azi. Şi totuşi, a fost o vreme când existenţa Greciei independente (şi chiar a Europei) a trebuit apărată prin luptă împotriva puterii copleşitoare a Imperiului Persan din secolul al V-lea î.Hr. Victoria de la Marathon din anul 490 î.Hr., urmată la zece ani de bătălia navală decisivă de la Salamina şi lupta terestră de la Plataea, nu numai că a asigurat independenţa Greciei, dar a permis civilizaţiei greceşti să ajungă mai târziu, în acelaşi secol, la apogeul său plin de strălucire. Mai mult decât atât, victoria navală de la Salamina i-a dat lui Alexandru cel Mare posibilitatea de a inversa procesul prin care regi persani succesivi invadaseră Grecia, permiţându-i să cucerească Persia şi să răspândească astfel civilizaţia greacă în întreaga lume cunoscută la acea vreme.

După ce regele persan Darius nu reuşeşte să invadeze Grecia în 490 î.Hr., fiul său, Xerxes, se pregăteşte îndelung şi serios pentru a fi sigur că eşecul nu se va repeta. În timp ce Xerxes adună forţe militare terestre şi navale uriaşe, conducătorul atenian Temistocle, anticipând reluarea luptei, îi convinge pe cetăţenii Atenei să-şi întărească flota. Herodot îl descrie pe Temistocle „ca un bărbat care manifestă semnele indubitabile ale geniului, stârnind prin aceasta o admiraţie profundă şi fără egal. Prin capacităţile sale native, neformate şi needucate prin studiu, el a devenit cel mai bun arbitru al acestor crize neaşteptate, care nu lasă timp pentru deliberări şi cel mai bun profet al viitorului, chiar şi al evenimentelor cele mai îndepărtate.”

Cu viziunea sa strategică, Temistocle a înţeles că succesul sau eşecul oricărei invazii persane depinde de capacitatea lui Xerxes de a asigura aprovizionarea armatei sale pe mare. Dacă grecii învingeau flota persană, imensa armată a Asiei devenea vulnerabilă.

În 480 î.Hr., armata lui Xerxes începe marşul spre Europa traversând Hellespontul (strâmtoarea dintre Marea Egee şi Marea Marmara) pe un pod de nave (un miracol ingineresc pentru vremea aceea). Grecii primesc numeroase avertismente cu privire la sosirea acesteia, dar majoritatea par paralizaţi de frică. Oracolul din Delphi îi avertizase pe atenieni: „Nenorociţilor, de ce staţi aici? Zburaţi, zburaţi la hotarele creaţiei!” Această profeţie deosebit de deprimantă i-ar fi putut convinge pe nişte oameni mai slabi să renunţe la luptă, dar atenienii, nemulţumiţi de răspunsul primit, au întrebat din nou. A doua oară, Oracolul le-a vorbit de siguranţă în cadrul „zidurilor de lemn” (probabil triremele care se construiau în acel moment de-a lungul întregii coaste a Aticii. Temistocle a luat atunci hotărârea curajoasă de a abandona Atena şi de a-şi evacua poporul pe insula Salamina. Unii sunt nemulţumiţi, dar majoritatea atenienilor sunt de acord să fie transportaţi pe insulă şi să se adăpostească în colibe improvizate, făcute din paie şi ramuri. Între timp, atenienii le cer tuturor grecilor să-şi adune navele în Strâmtoarea Salamina, lângă portul Pireu. Aici era locul potrivit, după părerea lui Temistocle, pentru lupta împotriva flotei persane, deşi mulţi conducători greci îl dezaprobă, făcând presiuni pentru retragerea la sud de Pelopones.

Spartanii, încorsetaţi de o tradiţie militară care descuraja ideile inovatoare de genul celei propuse de Temistocle, îl trimit pe Leonidas împreună cu 300 de hopliţi (infanterişti bine înarmaţi) să apere trecătoarea de la Termopile împotriva valului copleşitor al armatei persane. Deşi incredibil, Leonidas şi cei 300 de spartani ai săi reuşesc să-l oprească pe Xerxes până când un trădător le dezvăluie persanilor o potecă ascunsă care le permite acestora să cadă în spatele spartanilor şi să-i măcelărească până la ultimul. Un sacrificiu eroic, dar inutil. Perşii continuă să înainteze, invadează Atena şi dau foc Acropolei. Decizia lui Temistocle de a evacua oraşul fusese deci justificată.

Triremă grecească

Apoi, atenţia se îndreaptă către mare, unde urmează să aibă loc confruntarea decisivă (pentru că doar învingând forţele navale greceşti perşii puteau să fie siguri de cuceririle lor). Masiva flotă persană, pe care Herodot o estimează la 1200 de nave (majoritatea trireme cu o lungime de 30 de metri şi cu traversa îngustă), suferise deja pierderi în timpul unei furtuni în dreptul Capului Sepias; se pare că o treime se scufundaseră sau eşuaseră. Dar era încă o armada puternică, care se baza pe forţa multor oameni pentru care marea era un mod de a fi. O figură aparte printre aceştia este Artemisa din Halicarnas, o adevărată amazoană, care comandă unele dintre cele mai puternice nave ale flotei persane. Ea îşi atrăsese ura neostoită a grecilor după ce capturase una dintre galerele acestora şi îl spânzurase pe căpitan deasupra prorei cu gâtul tăiat, pentru ca sângele lui să curgă în mare ca un fel de libaţie. Spartanii, mâniaţi de gestul ei, au oferit o recompensă pentru prinderea ei, dar aceasta nu a fost ridicată niciodată.

Flota grecească aliată, care avea la bord mai mulţi soldaţi decât marinari, era comandată de generalul spartan Eurybiades. Dintre cele 366 de trireme aflate sub comanda sa, 89 erau spartane (sau aliate Spartei), 97 proveneau din insulele greceşti ale Cicladelor, iar 180 erau nave ateniene noi sub comanda lui Temistocle. Iată un tabel care conţine numărul de nave cu care a contribuit fiecare oraş în parte:

Ruta invaziei persane

Mişcările perşilor (roşu) şi grecilor (albastru) până la Bătălia de la Plataea

Oraş	Număr de nave	Oraş	Număr de nave
Atena:	180	Corint:	40
Aegina:	30	Chalcis:	20
Megara:	20	Sparta:	16
Sicyon:	15	Epidaur:	10
Eretria:	7	Ambracia:	7
Troizen:	5	Naxos:	4
Leucas:	3	Ermioni:	3
Styra:	2	Cythnus:	2
Ceos:	2	Melos:	2
Siphnus:	1	Serifos:	1
Croton:	1
Total	366

La consiliul de război, grecii sunt încă divizaţi şi nu se pot hotărî dacă să lupte la Salamina sau să se retragă în sud. Temistocle s-a adresat lui Eurybiades, comandantul şef, cu următoarele cuvinte: „Depinde de tine, Eurybiades, să salvezi Grecia! Ascultă-mă şi dă lupta cu duşmanul aici şi nu pleca urechea la sfatul acelora dintre noi care vor ca flota să se retragă către istm. Ascultă-mă, te implor, şi alege între cele două opţiuni. La istm vei lupta în largul mării, ceea ce este în mare măsură în dezavantajul tău. [...] Dacă vei face aşa cum te sfătuiesc, avantajul pe care ţi-l vei asigura este următorul: deoarece vom lupta într-o strâmtoare, cu nave puţine împotriva unui număr mare de nave, noi vom câştiga o mare victorie, pentru că lupta într-un loc îngust ne este favorabilă nouă, iar în largul mării le este favorabilă lor.”

Temistocle şi-a impus opinia, dar nimic mai mult. Acum trebuia să-i convingă pe perşi să iasă la luptă. Pentru aceasta, el foloseşte un vicleşug, trimiţând dezertori la Xerxes pentru a-i spune că grecii şi-au pierdut curajul şi se pregăteau să se retragă. Drept urmare, la 22 septembrie, flota persană în dispozitiv semicircular se apropie de insula Psytaleia, în spatele căreia , între Salamina şi Herakleion, aştepta flota grecească. Xerxes şi impresionanta sa suită se instalează pe coasta muntelui Aegaleos pentru a urmări lupta. Tabăra lor, cu covoare viu colorate, mobile luxoase şi mătăsuri purpurii şi aurii fluturând pe pereţii corturilor care păreau nişte palate, strălucea şi mai intens pe fundalul colinelor verzi şi al cerului albastru-cobalt. În faţa cortului lui Xerxes este instalat un tron auriu, în spatele căruia stau sclavi cu evantaie şi nobili care ţin sabia regală şi potirul. Pe pantele spre ţărm sunt dispuşi cei 10000 de „Nemuritori” (garda regală a lui Xerxes) cu barbă, părul împletit şi tunici cu ornamente florale şi geometrice, iar uriaşa armată persană este aliniată de-a lungul ţărmului, pregătită parcă să urmărească un eveniment sportiv.

Triremele greceşti sunt şi ele urmărite de grecii din Salamina. Pentru ei însă, acesta nu este un eveniment sportiv, ci opţiunea între victorie sau sclavie perpetuă în mâinile unui cuceritor străin. Fiecare soldat grec şi fiecare vâslaş de pe galere simte la fel. Vâslaşii îşi încordează braţele nu ca sclavii de pe galerele persane, din cauza biciului, ci ca oameni liberi, hotărâţi să-şi apere libertatea cu preţul vieţii. În avangarda flotei greceşti se află cele mai bune nave, pe care se îmbarcaseră hopliţii bine înarmaţi, purtând coifuri, platoşe şi scuturi mari şi rotunde. Aceştia vor fi luptătorii care, cu săbiile şi lăncile lor, vor duce greul luptei împotriva infanteriştilor ambarcaţi ai perşilor, dotaţi cu armament mai uşor.

În partea stângă a flotei persane, după direcţia de înaintare, se află un detaşament de infanterişti fenicieni îmbarcaţi, oameni care colindaseră Mediterana în lung şi-n lat şi călătoriseră şi în apele de dincolo de aceasta. În dreapta sunt navele oraşelor greceşti din Ionia, aliaţii perşilor din Milet, Samothrace şi Efes. În centrul dispozitivului persan sunt nave din Asia Minor, cu arcaşi din Babilon şi Media. Împotriva acestora sunt dispuse galerele greceşti, cu atenienii în partea dreaptă, spartanii în stânga şi navele din Ciclade la mijloc. În timp ce perşii apar la orizont, grecii încep să cânte imnul lor de luptă, Paen.

Bătălia de la Salamina

Îndreptându-se una spre alta, cele două flote încetează toate manevrele şi se angajează într-o încleştare de proporţii. Sute de galere se unesc formând o platformă imensă, pe care mii de soldaţi luptă corp la corp. Pintenii de bronz ai galerelor greceşti distrug carenele navelor persane. Temistocle, dând lovitură după lovitură, reuşeşte să creeze o breşă între navele feniciene cu care se confruntă. Aici s-a hotărât soarta bătăliei: hopliţii atenieni împotriva marinarilor fenicieni. Departe de ţărm, în condiţiile existenţei de spaţiu de manevră, n-ar fi existat nicio îndoială în privinţa deznodământului. Dar Temistocle i-a silit pe adversari să se îngrămădească, iar infanteria ateniană bine înarmată a făcut restul. Perşii îşi judecaseră greşit adversarii. Angajându-se în luptă, ei îşi cedaseră toate avantajele infanteriştilor greci foarte bine instruiţi, mult mai buni în lupta corp la corp decât perşii. Doar conaţionalii lor din Ionia luptau cu aceeaşi abilitate, deşi, în marea lor majoritate, nu şi din toată inima. O excepţie notabilă a fost episodul în care o galeră greacă a abordat o navă din Samothrace. Înainte ca aceasta să se scufunde, echipajul a sărit pe nava atacatoare şi a ocupat-o prin forţă.

Pe măsură ce sorţii se înclină în favoarea atenienilor, navele persane din ariergardă încearcă să se retragă, dar sunt lovite în flanc de mica escadră de 30 de galere egeene ascunsă în Golful Ambelaki. Efectul este devastator. Panica cuprinde triremele persane îngrămădite. Fără îndurare, grecii aruncă echipajele de perşi peste bord şi, pentru că puţini ştiau să înoate, pierderile sunt enorme. Insula Psytaleia, ocupată de perşi, este atacată de Aristide şi hopliţii lui atenieni, întreaga garnizoană fiind masacrată. Pentru perşi, înfrângerea se transformă în dezastru. La Salamina a luptat şi Eschil, care a înregistrat şi transmis teroarea şi triumful acelei zile în tragedia „Perşii”.

Xerxes, zguduit de teribila luptă navală purtată chiar în faţa tronului său şi de ţipetele ostaşilor săi de pe Psytaleia, care-i răsună în urechi, îşi pierde curajul. Regele lasă comanda satrapului Mardonius şi ordonă întoarcerea la Hellespont. Ca şi retragerea lui Napoleon din Rusia, întoarcerea lui Xerxes de la Salamina este însoţită de o mulţime de dezastre. Bolile şi foametea răresc şi mai mult rândurile soldaţilor săi, iar vântul avariază atât de mult podul de nave, încât armata trebuie să aştepte întoarcerea a ceea ce mai rămăsese din flotă pentru a traversa Hellespontul. Armata lăsată sub comanda lui Mardonius este zdrobită în anul următor la Plataea de o armată a grecilor uniţi.

Triumful grecilor la Salamina pune capăt dominaţiei navale a perşilor asupra bazinului Mării Egee. Persia nu va mai putea niciodată să trimită o armată mare în Grecia, ameninţându-i astfel independenţa. În secolul următor, Grecia (unită sub hegemonia macedoneană a lui Alexandru cel Mare) va inversa rolurile cu Imperiul Persan, situaţie care culminează cu victoria lui Alexandru la Bătălia de la Gaugamela.